marți, 8 august 2017

Experienta de lucru cu monitorul Benq SW2700PT

A ajuns la mine zilele astea un monitor fain. Un model profesional pentru editare foto. E vorba despre  BenQ SW2700PT.
Stiu, cifrele nu va spun nimic inca. Nici mie nu mi-au spus, cand am povestit prima data despre el, cu cei de la BenQ. Ei stiu ca eu fac fotografie si s-au gandit (si bine au facut) la mine, in ideea ca indiferent ce solutie vizuala folosesc eu acum, ar trebui sa incerc si ecranul BENQ. Ceea ce am si acceptat, imediat.

                *imagini preluate de site-ul producatorului

Inainte de toate insa, trebuie sa povestesc putin cum vad eu lucrurile legate de relatia performanta-instrument.
Multa vreme nu am fost adeptul ideii de “scula profesionala”. Pentru ca adesea aceste instrumente se detaseaza de celelalte in primul rand prin pret.  Pentru ca fac din pasiune ce fac, nu am alocat des, in istoria mea personala, o suma mare unui anumit obiect. Fiind purtat de inspiratie si instinct, o nevoie de sinceritate cu mine insumi si cu chemarile mele m-au facut mai intai sa ma intreb ce pot eu face, prin mine insumi, si apoi cu ce ma poate ajuta un instrument in ceea ce fac.
Cand am pescuit, am improvizat mereu undite si monturi si prinderi si sisteme. Cu banii de buzunar nu imi permiteam sa imi iau lansete din cataloage sau mulinete sau accesorii. Cel mult ace de pescuit si plute. Plumbii mi-i turnam singur. Partea cea buna e ca imi facea mai multa placere sa bricolez eu, explorand domeniul respectiv, decat sa iau totul de-a gata.
Cand am jucat tenis, am folosit cu incredere echipamentul de sport aflat deja in dotare de la scoala, cu o racheta de care un prieten nu mai avea nevoie. In timp am schimbat 3 rachete, ultima pe care mi-am luat-o recent fiind chiar modelul lui Halep (am aflat dupa ce am comandat-o). Aprofundand jocul, tehnologia sportului m-a ajuns din urma si am invatat ca atunci cand iei o racheta, trebuie sa ai in vedere o multime de variabile. O racheta profesionala e ca un bisturiu, de fapt, in mana unui chirurg.  
Cu chitara a fost la fel. In anul 1 de facultate m-am dus la “mosul de la Dorobanti” si am luat ce avea el in vitrina, indiferent de starea obiectului. Peste vreo 2 ani am revenit si mi-am schimbat chitara bass cu un model despre care stiam totusi ceva. Si peste alti multi ani am schimbat-o si pe aceasta, in relatie stransa cu sunetul pe care mi-l doream. Iar acum stiu sigur ca trebuie sa iau o alta chitara in scurt timp, dar si ca trebuie sa pun mana sa invat mai mult.
Cu aparatele foto, treaba a fost (si ramane) mult mai complexa. 


Pornind de la un mic aparat de fotografiat compact digital de 3 megapixeli, cam intr-un an am ajuns sa imi doresc ceva mai mult, cu mai multe butoane si setari. Si am lucrat cu acest nou aparat pana cand fizic si emotional si afectiv si tehnic am simtit ca il las in urma si ca imi trebuie ceva pe masura pasiunii care se infiripase deja iremediabil. Ma simteam ca o pasare care trebuie sa isi ia zborul. Nu stiam insa mare lucru despre aparate si tehnica, nu ma preocupasem. In acea perioada cam toti fotografii isi vindeau aparatele pe film, cuprinsi de febra digitalizarii. In dorinta mea de a fi “mare”, am inceput sa imi doresc aparate mari. In timp am aflat ca asta e fix dorinta incepatorilor. Sa aibe instrumente care sa arate ca imaginea egoului lor si eventual sa tina loc de experienta pe care ei inca nu o au. Am luat atunci, gradual, aparate profesionale pe film care aratau fantastic, mari si grele. Eu nu stiam inca ce sa fac cu ele, noroc ca pasiunea si implicarea au fost sincere si am ajuns sa stiu. Instrumentul profesional era mai destept decat mine clar, pana in momentul in care l-am ajuns din urma. Si culmea, am inceput sa stiu ce imi trebuie, cat de mare sau mic si cat de rapid. Si apoi am inceput sa imi doresc aparate din ce in ce mai mici si mai performante.

Cred in armonizarea sincera si autentica intre capacitatea celui care lucreaza si instrumentul sau. Si imi e clar ca sunt mai multe etape ale acestei relatii: cand cauti, si instrumentul e mai avansat decat tine. Atunci poti crede gresit ca daca ai o “scula” puternica, esti si tu puternic. Sa fie prietenii invidiosi pe tine. Gresit. Apoi, atunci cand ajungi, prin invatarare, sa stapanesti bine partea tehnica, si stii exact ce poti tu si ce poate obiectul. Si cea in care iti folosesti in primul rand creativitatea, bazandu-te pe ajutorul instrumentului caruia stii exact ce sa ii ceri si cu care stabilesti o relatie profunda, la care ajungi sa tii si pe care nu vrei sa il schimbi cu usurinta.
E foarte bine cand instrumentul e putin mai avansat decat noi, ne poate provoca pozitiv sa invatam, sa il ajungem din urma, declansand o evolutie.  


Cu monitoarele a fost probabil la fel, in cazul meu. Primul calculator a fost magic, era prin ’96, era un DX2 la 66 Mhz, si aveam un ecran CRT (cu tub) luat din Germania, antireflex, cu un mic display LCD, fain de tot. Aveam o oarecare grija cu frecventa afisarii, se zvonea ca iti poti strica ochii, asa ca il tineam undeva la 72-75Hz, 60 era o valoare nociva. Se puteau regla setari, mi se parea foarte evoluat fata de ce vedeam la scoala, la laborator.  Dupa ce am inceput sa studiez arhitectura,  l-am schimbat cu un ecran mai mare, tot CRT, cu tub. Vazusem in birouri de arhitectura niste monitoare imense, dar care costau foarte mult. Asa ca doar am inregistrat ideea ca exista ecrane profesionale.
Odata cu proiectul de diploma am trecut la noua tehnologie LCD, din simplu fapt ca erau modele mai compacte si se spunea ca nu mai afecteaza deloc ochii, pentru ca nu mai au flicker. Cu acel ecran plat am stat ani de zile, cred ca merge si acum, pana cand am castigat la ceva concurs un ecran LCD mai mare, dar nu cu mult mai mare. Mai degraba mai lung, facand trecerea de la formatul 4/3 la 16/9.
Cu el pe birou m-au surprins cei de la BenQ cand au venit cu ecranul SW2700PT. Nici nu imi dadeam seama de cand lucram pe vechiul monitor, fara sa simt ca imi trebuie altceva. Si cand zic asta nu ma refer la nevoile reale, ci la simpla rutina si obisnuinta. Te obinuiesti cu ceva si nu mai simti ca trebuie sa schimbi, sa evoluezi. Am petrecut probabil ani intregi, au trecut anotimpuri, descarcand imagini din aparate, facand selectii, prelucrand – totul pe acelasi ecran.
Am aflat in timpul evolutiei mele in domeniul fotografic un lucru important, potentiala sursa de probleme tehnice : calibrarea culorilor. Culorile pe care le vad eu cand fac poza ar trebui sa fie aceleasi sau cat mai apropiate de ceea ce vad pe ecran, apoi de ceea ce vad ceilalti pe ecranele lor atunci cand imi vad pozele vad on-line, si ideal cat mai apropiate de cele din print, cand fac o expozitie. Am aflat apoi, cu ocazia realizarii de printuri, de magia dispozitivelor de calibare sau a driverelor adecvate care fac ca ceea ce vezi pe ecran sa semene perfect cu ceea ce reda imprimanta, emuland pe ecran pana si tipul hartiei. Mi-am dat seama ca fara o dotare profesionala, fara cunostinte temeinice, fara sa apelezi la un specialist, nu ai cum sa rezolvi aceste ecuatii atat de fine, de mare precizie.     

De aceea am acceptat imediat oferta de a lucra cu monitorul BenQ SW2700PT, pentru ca este un monitor profesional adresat celor care lucreaza cu imagini, cu fotografii, in domeniul vizual. Pe firul invatarii mele, a constientizarii si evolutiei dpdv tehnic, este in sfarsit un pas mai departe, pe care nici acum nu inteleg de ce nu l-am facut mai devreme. Dar totul la timpul lui.  


Modelul BenQ SW2700PT este impresionant inca de cand soseste in cutie. E mare. Si foarte bine organizat, ca pachet, cu mare grija. Psihologic iti dai seama ca e ceva important, dupa modul in care producatorul a avut grija ca tu sa gasesti componentele, la deschiderea pachetului. Fiecare ambalata individual, cu grija. In pachet gasim elementele care alcatuiesc ansamblul de sustinere a ecranului, o telecomanda pentru acces rapid la anumite setari, cabluri de mai multe tipuri, in functie de conectarea pe care o vom prefera (dvi, usb, etc), cd-ul cu drivere si manual (de la win7 in sus), fisa de calibrare din fabrica si parasolarul care asigura absenta surselor parazite de iluminare.

Ca mod de conectare multimedia, avem mufe USB si un cititor de carduri SD integrat. Cum banuiam selectand cablurile, monitorul poate fi conectat la calculator in multiple moduri, de la HDMI, Display port, la DVI. Exista si mufa de casca. Butoanele de acces sunt pe panelul inferior, dar telecomanda cu lacas special e mai placut de folosit.



       Materialele din care este construit sunt robuste, se monteaza usor, intuitiv, ergonomia este excelenta. Ecranul este antireflex si am reusit sa nu pun inca nicio amprenta pe el. Nu am instalat parasolarul pentru ca nu sunt obisnuit cu unul si in biroul unde lucrez este oricum lumina scazuta, fara surse care sa bruieze privirea. Designul e placut si inspira incredere.





Prima diferenta, dupa ce l-am montat si pornit, este ca s-a facut lumina la mine pe birou. Ecranul cu o diagonala de 27 inci isi face simtita prezenta, in fata predecesorul sau care acum, alaturi fiind si deconectat, parea minuscul. Nu mi-am dat seama pana atunci ca am un monitor cam mic, la ce treburi foto fac eu. A doua diferenta este ca in loc sa pot cuprinde dintr-o singura privire ecranul, am inceput sa misc capul, cam ca la tenis, in cautarea icoanelor si zonelor de lucru cu care eram obisnuit. Cam ca la IMAX, cand stai in fata J a trebuit sa ajustez distanta fata de ecran si inclinarile, ca sa ma pot adapta cu noua prezenta. Ecranul permite reglarea pe verticala cu 13 cm, o inclinare fata de planul vertical de la -3.5˚ la 20˚, o rotire de 70˚ (35 la stanga, 35 la dreapta) si pivotare la 90 de grade, in modul portret. Si nu trebuie sa incordezi vreun muschi pentru niciuna dintre miscari, totul e amortizat si fluid, fara jocuri, fara opintiri. Pozitiile raman precise iar balamalele permit ajustari cu miscari fine.



Elementele cheie ale modelului SW2700PT:

- ecran cu diagonala de 27 inci, formay 16:9, rez. QHD 2560x1440, tehnologie IPS.  Cu o densitate de 109 pixeli/inci, ofera imagini cu claritate si definitie, cu un unghi de vizibilitate larg, de 178˚ pe ambele directii. Luminozitatea maxima atinge 350cd/m2, cu un contrast 1000:1

- acoperire in proportie de 99% a gamei de culori Adobe RGB, ceea ce inseamna ca ofera o imagine foarte bogata dpdv. cromatic, vibranta, foarte aproape de ceea ce poate percepe ochiul in realitate.  Si de aici intervine tehnologia si treaba aceea cu atributul profesional de care vorbeam mai devreme. Producatorul spune ca ecranul reproduce tonurile de albastru si verde aproape de valorile absolute din realitate. De profunzimea culorilor se ocupa un procesor dedicat, pe 10 biti, fata de 8, cati vehiculeaza un monitor obisnuit.
Modul de afisare a imaginii nu este asadar lasata cu totul pe seama placii grafice, ecranul are propiul procesor de imagine cu care gestioneaza afisarea cat mai corecta a culorilor si tonurilor. Este adevarat, ai nevoie si de o placa grafica pe masura.
Foarte fain este ca diferenta se vede imediat, daca faci switch intre diversele moduri de afisaj native ale ecranului, accesibile cu telecomanda. Intre Standard, sRGB si Adobe RGB este o diferenta vizibila cu ochiul liber, in avantajul ultimului mod. Imaginile sunt mai saturate, se percepe o gama cromatica mai bogata. Avem si optiunea de a viziona Alb-Negru, pentru o mai buna gestionare a tourilor de gri in fotografiile alb-negru. O placere pentru ochi, tonurile sunt foarte bogate, consistente, profunde. Se pot face simulari de imagini alb negru, o optiune foarte interesanta de lucru. Mai sunt prezente modurile Rec. 709, DCI-P3, Low Blue Light, Photo.


- legat de acuratetea redarii culorilor, am invatat si lucruri noi, cu aceasta ocazie. Cei de la BenQ spun ca monitorul atinge in tabelul de calibare LUT 3D 14 bit o valoare lui delta E<2. Sigur ca am dat fuga pe Google sa vad ce inseamna, tehnic e de bine, inseamna ca diferenta intre tonurile adiacente ale unei culori este insesizabila cu ochiul liber. De aici si consistenta cromatica de care povesteam mai sus. Imi dau seama ca afisarea precisa a culorilor tine pana la urma de o tehnologie aferenta clar unor instrumente dedicate, accesibila celor care char au nevoie de o anumita performanta in domeniul vizual. Si asa apare necesitatea de a lucra “profesional”, iesind din domeniul lui  “mi se pare ca vad”, spre  “vad ceea ce este de fapt”.  


- ecranul dispune de un procesor de calibrare integrat, “Palette Master Element“, prin care se apeleaza tabelul de calibare LUT 3D 14 bit. Folosind un dispozitiv de calibrare, setarile nu vor influenta placa grafica, ci vor avea un interlocutor in procesorul ecranului.

- telecomanda ofera functii presetate personalitate si acces rapid la OSD, meniul monitorului. Exista un meniu de sursa input si altele diferte pentru modurile de afisare, pentru luminozitate si pentru setari diverse (constrast, temperatura, gamma, claritate, etc) si alte setari generale de natura tehnica. Instrumentul si afisarea se pot controla si personaliza in totalitate prin intermediul meniurilor.


 - prezenta parasolarului in kitul de instalare. Recunosc, doar la monitarele profi am vazut accesoriul acesta, asigura privirea nebruiata de surse externe de lumina a ecranului.

Experienta de lucru cu ecranul BenQ SW2700PT este incantatoare. “Proiectat pentru fotografii aflati in cautarea culorii pure” este de altfel sloganul producatorului. Grija pentru modul de afisare si pentru flexibilitatea de lucru a celor care au ca obiect de activitate editarea imaginii este evidenta si explica multiplele premii pe care acest model de monitor le-a obtinut, de la lansarea lui in 2016 si pana astazi.


Recapitulare

Ce mi-a placut mult:

- montare facila, conectare si reglare intuitiva
- ecran darnic ca suprafata de lucru, de 27 inci, robust ca si constructie, cu detalii atente de design, reglabil pe mai multe directii, poate grupa mai eficient diversele ferestre deschise concomitent in programele de editare imaginii.
- rezolutie QHD 2560 x 1440, densitate 110 pixeli / inci
- gradul de acuratete in ceea ce priveste redarea culorilor este atestat tehnic si sprijinit prin dotarea hardware profesionala.
- interval cromatic acoperit in proportie de 99% prin redarea aproape integrala a gamei Adobe RGB, profunzimea culorilor de 10 biti, acuratetea culorilor delta E<2.
- personalizarea spatiului de lucru, prin multiple setari accesibile prin meniul OSD
- telecomanda face ca anumite functii sa fie direct accesibile printr-un simplu click
- accesorii precum mufe USB si cititor de card integrat
- dotat cu parasolar  

Ce mi-a placut mai putin:

- pentru o utilizare in parametri optimi este necesara detinerea unei placi video / sistem performante, pe masura specificatiilor tehnice ale ecranului, capabil sa sustina redarea profunzimii de 10 biti a culorilor.
Legat de acest aspect, cu siguranta de la un nivel in sus, nu mai se pot face compromisuri tehnice, editarea profesionala a imaginii necesitand un ansamblu tehnic coerent si armonios conectat, la performante maxime.

In concluzie, Monitorul  BenQ SW2700PT este un instrument de lucru profesional, foarte bine gandit si construit, in acord cu cerintele unui inalt nivel de calitate vizuala si performanta tehnica, toate la un pret accesibil.




marți, 20 iunie 2017

Interviu 1x.com Marius Cinteza cu Vlad Eftenie

Acest interviu a fost realizat de Marius Cinteza si publicat in limba engleza pe reputatul site de fotografie 1x.com.
Redam aici versiunea originala, in limba romana, pentru o cat mai buna intelegere a ideilor poetice si a interviului, in ansamblu. 



M.C. Pentru inceput, te-as ruga, Vlad, sa ne spui ceva despre omul din spatele aparatului de fotografiat, hobby-urile tale, despre proiectele in care esti implicat.

V.E. Salutare! In spatele camerei, cu aparatul in mana adica, ma transform, devin orice imi propun sa fiu. Chiar si invizibil. Sunt avid sa privesc oamenii din oras pe langa care trec. Fara camera, e o alta poveste. Sunt timid si introvertit, cand nu fac fotografie sau nu vorbesc oamenilor despre fotografie. Tacut si gandind prea mult, cautand sensuri, explorand si minunandu-ma de lumea inconjuratare. Sunt atras de comunicare, de psihologie si dezvoltare personala. Ma intereseaza emotia gesturilor si mecanica relatiilor interumane si mai ales ce se ascunde dincolo de ceea ce vedem, descoperirea acestor mistere ale vietii de zi cu zi. Imi place mult sa povestesc, sa cunosc oameni, sa explorez, sa ma plimb mult pe jos, ca pieton, sa ascult muzica buna. Imi plac orasele si strazile lor.  Am sansa sa lucrez cu studenti, la UAUIM, si sa-mi exprim intreg entuziasmul de a indruma si de a ilumina misterele prezentei omului in lume, cu ei. Sunt activ in social media si am doua conturi la care tin mult si care se dezvolta frumos, pe Instagram si Facebook. Scriu articole despre fotografia urbana/de strada, acum realizez o rubrica la radioul public despre modul in care privim orasul, tin workshopuri si prelegeri despre fotografia de strada/urbana si pregatesc o carte despre modul in care vad eu gestul de a fotografia, folosind ca ingrediente spatiul, timpul si emotia, in cautarea a ceea ce numesc prin “moment de gratie”.


M.C. Care este experienta care ti-a marcat cel mai mult viziunea fotografica sau modul de a fotografia, pana acum?

V.E. Intreaga viata de pana la descoperirea fotografiei, de acum vreo 15 ani. Experientele prin care am trecut, muzica pe care am ascultat-o, filmele pe care le-am vazut, facultatea pe care am urmat-o, dorurile si dilemele. Totul a devenit congruent in momentul in care fotografia a decis sa imi faca un semn discret, dar decisiv. Simteam ca nu cunosc nimic despre lumea in care traiesc si aveam nevoie de un instrument. De atunci am devenit pregatit pentru ea, iar ea mi-a deschis o cale extraordinara. M-am descoperit pe mine insumi si lumea in care traiesc. Continui sa o fac si sa ma minunez in fiecare zi, a devenit un mod de viata, cu atat mai mult cu cat pot povesti si celorlalti ce aflu, spre a le fi de folos si lor.


M.C. Practici in mod preponderent fotografia street&urban, pe langa alte genuri fotografice. Ce te-a atras la acestea? 

V.E. Nu am inceput cu fotografia de strada. Nici nu stiam curentul si nici nu banuiam ca il pot practica. La inceput imi pozam pisica, concertele la care mergeam, peisajele excursiilor prin tara si strainatate. Totul cu un mic aparat digital (Olympus c300 si apoi c5050) care m-a dezinhibat si cu care am trecut de bariera celor 36 de cadre numarate si dramuite ale filmului. Am inceput sa experimentez, iar asta a durat vreo 2-3 ani. Nu aveam un stil anume, pozam orice, dar incercam sa vad altfel, sa percep mai adanc, sa privesc dincolo de aparente. Pana cand intr-o zi am simtit ca am epuizat tot ce stiam sa fac cu aparatul digital si am simtit sa trec pe film. Era o perioada in care fotografi isi vindeau aparatele pe film pentru a lua unele digitale, asa ca am reusit sa achizitionez tehnica profesionala cu un pret foarte bun. De la Canon AE1, la Canon T90 si apoi la Nikon F5, cu obiective wide si tele, luminoase, m-am aruncat pur si simplu in neantul vietii cotidiene si am inceput sa pozez pur instinctiv, inchizand orice gand si lasand intuitia si reactiile sa ma conduca. Ce am descoperit a fost fabulos. Din acel moment am stiut ce voi face mai departe. Asa mi-am dat seama ca am fost ales de fotografia de strada sa merg pe filonul clasic al momentuui decisiv, care presupune capacitatea de armonizare cu intregul si de a sesiza punctul microscopic optim al acestei stari efemere. Si sa fiu acolo, declansand. A aparut magia si constientizarea unei noi lumi senzoriale si emotionale. Cautand, am aflat.  


M.C. Esti arhitect, dar si cadru didactic la Universitatea de Arhitectura "Ion Mincu" din Bucuresti. Cum se intersecteaza arhitectura cu fotografia, complementar, si cum ti-au slefuit aceste activitati viziunea fotografica?
V.E. De la aceasta intrebare am pornit si eu cand am decis ca singurul mod in care pot concilia profesia de arhitect si pasiunea pentru fotografia de strada/urbana este sa fiu eu insumi si sa creez o fuziune, un produs unic. Asa am nascut tema studiului doctoral, realizand o premiera in cercetarea academica si sintetizand, in folosul gestului arhitectural, inrteaga experienta castigata prin fotografie. Fotografia ca instrument de studiu in arhitectura, mizand deopotriva pe o latura rationala dar incluzand, cu egala pondere, latura emotionala, practic ignorata in studiul stiintific de specialitate. Astfel s-a nascut cursul pe care il sustin la UAUIM si intregul fond teoretic, argumentat, al workshopurilor si prelegerilor pe teme fotografice. Am iesit din zona de studiu empiric, experimental, intrand in cea de argumentare metodica, sistematica. Am conturat teoretic mult mai clar instrumentul fotografic, orientat cu predilectie spre zona practica.

Fotografia te ajuta sa cunosti lumea mai profund si natura fiintei umane. Pentru un arhitect, sunt cerinte absolut normale, cu efecte subtile in gestul sau profesional. Dincolo de atractia spre compozitie, relatia luminii cu plinurile si golurile, texturi, suprafete, cadre sculptural-cinematice, arhitectura e pentru oameni, despre oameni, in cele din urma.


M.C. Ai castigat in 2014 sectiunea "Low light" a prestigiosului concurs de fotografie Sony World Photo Awards. Ce a insemnat pentru tine si cum te-a influentat?

V.E. Acest premiu m-a bucurat, dar el este rezultatul complet fericit si plin de hazard al unei decizii subiective a unor oameni, intr-un context, timp si loc date. Eu am ales intuitiv o poza din alte sute de mii, ei au avut de ales dintre alte sute de mii, si iata ca la sfarsit ne-am intalnit intr-un punct unic Moment decisiv. Premiul nu m-a schimbat in nicun fel pe mine, cat perceptia celorlati despre mine. Cand capeti o recunoastere din strainatate, asta iti valideaza in sfarsit gestul in fata semenilor. Pana atunci erai tu si pasiunea ta, acum esti luat si in serios, in sfarsit. Eu continui sa fac ceea ce imi place sa fac, fotografic.


M.C. Stiu ca tu calatoresti mult, dar ai si o relatie speciala cu orasul tau natal, Bucurestiul. Cum se compara acesta, din punctul de vedere al oportunitatilor fotografice, cu alte orase? Cum abordezi fotografic un oras pe care il vizitezi pentru prima data?   

V.E. Am inceput sa fac fotografie de strada la Paris. Eram in excursie, faceam poze. Departe, in orase straine. Dupa ce am vazut ce minuni am descoperit fotografiind, mi-am propus sa incerc si la Bucuresti. Poate reusesc sa aflu ceva ce nu stiam. Dar pentru asta a trebuit sa ma transform in turist al propriului oras. Obisnuim sa credem ca lucrurile valoaroase se afla departe. De aceea plecam departe si le cautam departe. Nu ne gandim niciodata cat de bogata e lumea pe care o locuim zilnic, fiind cumva amagiti de rutina cotidiana care pare ca ascunde totul, ca il transforma in banal. O simpla schimbare de perspectiva transforma totul. Fotografiez Bucurestiul aproape in fiecare zi de peste 10 ani, a devenit terapia mea zilnica prin care incerc sa tin rutina departe, sa pot ramane mereu mirabil in fata lucurilor care asteapta sa fie descoperite si care se afla deja acolo. Trebuie doar privite. Bucuresti e acasa, mereu e ceva bun de pozat. Toamna e colorata, iarna schimba complet peisajul, primavara aduce tonuri vii.
Intr-un oras nou ma las complet condus de stare, de emotie, de lumina. Tehnic si compozitional urmez cam aceleasi rutine care imi definesc stilul. Caut lumina, caut cadre simple, subiecte care pot isca impact vizual. Caut sa fiu relevant in ceea ce arat, sa caut esenta. E bine cand am timp, imi place sa revin si sa aprofundez. Mereu poate aparea un nou strat de explorat. Privesc oamenii, cladirile, spatiile urbane, in cautarea momentelor exceptionale. Construiesc stari emotionale. 


M.C. Din punctul tau de vedere, ce este mai important atunci cand faci fotografie street&urban? Starea, povestea sau momentul?

V.E. Cred ca povestea contine secvente, punctele culminante pot deveni decisive, prin declansarea care confirma sau nu momentul. Ca sa vezi o povesti, trebuie sa vezi dincolo de aparente, sa iti poti imagina, sa te lasi inspirat, Asta tine de stare, iar starea evolueaza, se transforma permanent, la contactul interiorului fiecaruia cu exteriorul. Este o relatie ambivalenta, o zona o influenteaza pe cealalta. Starea emotionala se transforma, fiind constient in permanenta, orasul capata nuante. Observatorul devine conectat, alert, apare o stare de focus. Spatiul este virbratie, spatiul dintre oamenii de pe strada nu este vid, este incarcat cu vibratie invizibila, puterea gandului poate influenta ceea se intampla in afara. Daca vreau sa ma simt invizibil, totul depinde de mine. Atunci devin invizibil. Lumea este ceea ce vrem noi sa fie, perceptia este pur subiectiva. Eventual, orasul exsta doar in mintea si in imaginatia noastra, totul devine o joaca, intr-un vis. Eu asa incerc sa fac fotografie, pe strada, sa simt, sa ma las purtat.


M.C. Frumusetea in fotografia de strada consta si in abilitatea de a captura momentul intr-un mod complet natural, nealterat, neinfluentandu-l. Care este relatia ta cu subiectele?  Interactionezi cu ele sau ramai discret?  

V.E. Sunt un observator neuntru, tacut, invizibil. Evit cu orice pret sa fiu vazut, ca sa nu alterez intamplarea. Imi place sa capturez momente autentice, reactii, comportamente in plina desfasurare, clipe efemere aflate la apogeul consumarii.

M.C. Afirmi ca declansam in noi transformari spontane si profunde atunci cand reusim sa observam orasul, strada si oamenii din noi perspective. Cum poate fi rutina cadrului cotidian privita cu alti ochi?

V.E. Fiind atenti si conectati, constienti si flexibili prin perceptie, evoluam impreuna in timp si spatiu, concomitent cu mediul inconjurator, ca sistem. Aparatul foto e doar o extensie, un instrument de notare. El poate influenta abordarea unor noi moduri de a privi,  prin entuziasmul pe care il poate oferi interpretarea fotografica a realitati parcurse. Obiectivele nu vad ca ochiul uman, uneori vad chiar mai bine. Cand spun ochi – nu spun viziune. Aceasta apartine in totalitate fotografului, este o expresie a experientei lui de viata si a modului de a raporta trairrea emotionala la realitate. Poate fi exprimata stralucit atunci cand subiectul si inspiratia devin convergente prin realizarea tehnica a imaginii, prin abstractizare. Nici macar nu trebuie un “alt unghi”, cel mai bun e acela care raspunde nevoii spontane de a declansa, pentru a exprima optim subiectul. Iesind din modul uzual de a percepe si de a ne deplasa, de a parcurge spatiul urban, cautand noi intelesuri si moduri de a vedea, pot aparea si noi moduri de a privi.   


M.C. Ai un portofoliu fotografic impresionant, iar activitatea ta este apreciata atat in tara cat si in strainanate. Ce sfaturi ai pentru cei care incep fotografia?

V.E. Multumesc pentru apreciere, tot ceea ce fac este realizat din pasiune, cu pasiune, cu placere, cu drag, cu iubire pentru fotografie si oameni, pentru privitori. Incerc sa ii ajut sa vada, sa isi largeasca si pozitiveze perceptia, sa capete incredere sa caute acolo unde ei nu cred ca se poate gasi ceva.  Sfaturile pot fi inutile fara o scanteie din interior, fara nevoia care te macina sa cauti, sa te exprimi, sa declansezi, sa simti aparatul, sa simti ca esti la drum. Fiecare zi aduce un nou inceput, mereu suntem incepatori. Un incepator (in sesul tehnic al cuvantului, al experientei cu aparatul), ar trebui sa fotografieze cat mai mult, cautand sa afle ce ii place cel mai mult, sa se regaseasca. Apoi, sa incerce tehnici multiple, sa afle cum se poate adecva viziunea cu tehnica. Sa isi afirme viziunea, sa fie creativ, sa nu ii fie teama de greseala, sa exprimenteze cat mai mult. Sa participe la concursuri si sa si poate evalua rezultatul, riguros. Sa se plimbe cat mai mult, sa citeasca, sa asculte muzica ce il inspira. Sa se caute pe sine. Nu noi alegem fotografia, ci ea ne alege pe noi, daca ne daruim ei, daca suntem sinceri si o pretuim. Abia de atunci incepe fotografia adevarata.     


M.C. Faci fotografie in ultima vreme si cu un telefon mobil. Cu ce instrumente preferi sa lucrezi pe strada (aparate, obiective, etc.)? Ce set foto minimal  recomanzi pentru fotografia street&urban? 

V.E. Folosesc telefonul mobil in ultima vreme, pentru ca am vrut sa ajung la esenta gestului fotografic. Cea mai buna camera e cea pe care o ai cu tine. Pur si simplu m-am lasat sedus de ideea de a fi comod si de increderea ca poti face o poza cu impact cu orice aparat, chiar si unul minimal, atunci cand esti stapan pe viziunea ta.  Mai este si o chestiune de workflow. In ultimele luni nu a mai fost nevoie sa stau ore intregi la calculator sa pregatesc imagini pentru publicare. Le procesez aproape in timp real direct pe telefon, cu aplicatii dedicate, postez in timp real. Fotografiez, prelucrez, postez, instant. Sigur, cand am un job, lucrez cu un dslr. Intr-o  incursiune urbana in straintate lucrez cu 3 aparate, am nevoie sa fiu flexibil si sa pot obtine imagini de calitate. In Bucuresti, telefonul si un mic compact de buzunar, cu zoom, pentru cadre cotidiene, sunt arhi-suficiente. Paradigma fotografiei se schimba in perioada consumerismului, ceea ce nu este bine. Cred ca fotografia are nevoie de timp sa se aseze, sa isi decanteze valoarea, si abia apoi sa fie prezentata, eventual. Asa lucram pe film. Nu ma grabeam nicaieri, nici sa vad rezultatul, nici sa public. Era doar gest fotografic pur. Digitalul a adus o schimbare, dorim sa vedem imediat rezultatul, eficienta scade. Cand stii ca simti bine, sti ca rezultatul e bun, nu ai nevoie de confirmari. Epoca retelelor e socializare a accelerat si mai mult acest proces. Imaginile castiga in impact, dar pot scadea ca relevanta, in timp. Astazi, o poza e valabila acum, maine e deja veche. Asta nu e bine, magia fotografiei consta tocmai in puterea de a invinge timpul.
Ca tehnica folosita, imi plac obiectivele cu unghiuri largi de cuprindere (undeva intre 18 si 20mm), 85-ul pentru portrete, zoom-ul mai lung pentru perspective comprimate.  As recomanda un aparat usor – un mirorless (astazi tehnica a evoluat extrem de mult, cu punere la punct instanta, stabilizari eficiente, post focus chiar), cu un obiectiv wide si unul uminos pentru portret, un mic cmapct zu zoom pentru situatii la care nu poti ajunge cu pasul, si chiar si un telefon mobil bun. Nu exista retete, fiecare fotograf trebuie sa isi aleaga tehnica cu care se simte cel mai bine. Eu ma simt bine astazi avand impact maxim cu aparate mici.  E o provocare.


M.C. Care este fotograful tau preferat si cum te-a influentat activitatea lui? Exista vreo imagine care te inspira in mod special?

V.E.   Marturisesc cu onestitate ca la inceput nu m-a interesat niciun fotograf. Nu stiam nimic despre nimeni. Voiam sa explorez singur, voiam sa declansez. Am facut-o pana am descoperit fotografia si am avut singur nevoie sa vad ce fac alti fotografi. Asa l-am descoperit pe Edward Weson, pe H-C. Bresson. Am capatat incredere ca fac bine ce fac si ca explorarea nu are sfarsit. Marii fotografi demonstreaza mereu ca orice este posbil in fotografie, daca iti asumi ce simti si stapanesti perfect tehnica exprimarii starilor si ideilor, prin fotografie. Apreciez mult scrierile lui Andreas Feininger si Susan Sontag. Apoi am inceput eu insumi sa teoretizez domeniul si prin studiul doctoral am parcurs exhaustiv bibliografia dedicata fenomenului fotografic.


M.C. Fotografii au in general propria lucrare favorita. Ne poti spune care este aceasta, de ce e speciala si povestea din spatele realizarii sale?

V.E. Am fotografii preferate, dar fara nicio poveste, am fost acolo si am declansat in mod fericit si gestul s-a conscumat cu discretie. Am imagini la care nu tin atat de mult si pentru care am povesti care ma impresioneaza de fiecare data cand mi le amintesc. Cereri de casatorie in direct, tactici si strategii de abordare a unei situatii bazate pe o sansa de moment, clipe emotionante in care am renuntat sa fac poza, din respect pentru subiect, momente pozate doar cu privirea, fara sa mai scot aparatul. Am trecut prin toate ipostazele posibile, cu fiecare situatie. Mi s-au confiscat filme, mi s-au sters carduri, am fost luat de poltie, din neatentie. Experiente de viata, adesea anecdotice sau profunde, in cele din urma. Imi e greu sa descriu acum o poveste, prefer sa las imaginile sa trezeasca imaginatia cititorilor. Fiecare imagine e speciala pentru ca adauga cate o piesa de puzzle la ceea ce devin eu, ca om, si privitorii, prin felul in care afla lumea, prin fiecare fotografie parcursa.


M.C. Suntem aproape de incheierea interviului nostru. Iata si ultima intrebare: exista o directie anume spre care vrei sa te indrepti, fotografic, in viitor?

V.E. Desigur: directia inainte :). As vrea sa revin la tehnici clasice de fotografiere pe strada, cum faceam odata. Acum ma pregatesc sa-mi innoiesc echipamentul fotografic, dupa o perioada de 5 ani de tranzitie si mai degraba improvizare dar si testare temeinica. Tintesc un dslr full frame, un mirorless si un nou compact cu zoom. Pentru joburi, pentru lucrul de zi cu zi mult mai flexibil. Voi continua sa tin workshopuri si prelegeri pe teme fotografice, acum sustin un nou modul – avand ca tema fotografierea cu impact, cu telefonul mobil. Pregatesc o noua carte avand ca subiect fotografia ca si instrument in dezvoltarea personala. Voi continua sa fotografiez zi de zi, ca terapie. Sa ma plimb mai mult. Voi continua sa fac fotografie din pasiune, cu pasiune, sa imi deschid noi oportunitati de a experimenta. Voi continua sa visez si sa descopar cine sunt, cine suntem noi si lumea in care traim, sub incidenta unei lumini bune, pozitive.








  Interviul in varianta engleza de pe site-ul 1x.com poate fi citit aici.



























































miercuri, 7 iunie 2017

Stilurile în artă



        Mereu am fost pasionat sa stiu, in cazul cladirilor, mai ales, sau al unor picturi, perioada in care au fost realizate, cu aproximatie, in functie de stilul adoptat. La simpla privire sau prin masurare "ochiometrica". In mare, cu totii am auzit despre "suprarealism", "cubism" sau "postmodernism. Sunt insa mult mai multe stiluri*.
          Iata aici o lista aproape completa a acestora, in functie de perioada in care s-au afirmat preponderent:

sec. 15-16 : Renasterea
1520-1600 : Manierism
1580-1730 : Baroc
1770-1830 : Clasicism
1785-1830 : Romantism
1815-1848 : Biedermayer
1870           : Impresionsim
1885-1900 : Simbolism
1890-1905 : Art Nouveau
1900           : Expresionism
1905-1909 : Fauvism
1908-1915 : Cubism
1909           : Futurism
1913-1922 : Constructivism
1916-1923 : Dadaism
1917           : De Stijl
1917-1924 : Suprarealism
1920-1940 : Precizionism (SUA)
1920-1935 : Art Deco
1945           : Arta informala
1947           : Brutalism
1950-1960 : Pop Art
1958           : Happening
1960           : Minimalism
1960           : Verism (Italia)
1960-1970 : Conceptual
1970           : Hiperrealism (SUA)
                      Performance
1970           : Arte Povera (Italia)
1980           : Postmodernism
1980           : Body Art
1990          : Wild, Quick, Ready made (SUA)







*extras din "Fotografia si lumea de azi", Eugen Iarovici, ed. Tehnica, 1989, Bucuresti