joi, 17 aprilie 2014

Povestea fotografiei - 10 ani de pasiune. Partea I

Partea I - 2003, 2004, inceputul


         Anul acesta se implinesc 10 ani de la realizarea involuntara a ceea ce pot numi prima mea fotografie de strada. Se intampla undeva in 2004. In 2003 am pus mana pe un aparat digital si am inceput sa ma joc. Fara sa cunosc absolut nimic, de la setari, la caracteristicile obiectivului, la vreo urma de teorie, si pana la etica fotografica. Vreun an si ceva am folosit doar Iso 200 pentru ca asa citisem undeva, am folosit cea mai mica rezolutie a aparatului, pentru a intra mai multe poze pe card. Simteam doar ca incepe sa-mi placa sa ma joc. Ca reusesc sa pozez ceea ce se vede si cu toate acestea din poza rezulta altceva, parca mai interesant. De acolo a inceput totul. Un drum frumos, pe parcursul caruia m-am aflat pe mine si lumea dimprejur. Un instrument cu ajutorul caruia m-am descoperit, mi-am infrant unele timiditati, am invatat, am cunoscut oameni, am mers departe, departe, am aflat cum poti intoarce in avantajul tau vremea rea, cum orice situatie contine ceva semnificativ care merita aflat, am inceput sa simt si sa exist mai clar, mai intens. Sa exist pentru mine si pentru ceilalti, ajutandu-i si pe ei sa vada ceea ce uita sau nu sunt atenti sa priveasca. 
          Voi prezenta acest parcurs in cateva episoade.

2003

         Momentul de inceput in care mai degraba lasam aparatul acasa, pentru a nu avea grija lui pe unde merg. Totul parea sa fie nou, fiecare detaliu al lumii putea fi privit spre a afla ceva. Machete de casute, reflexii in oglinda inghetata a unui ochi de apa, tablouri cu apusuri si jocuri simple si curioase, semnatura cu luna - avand un timp mai lung de expunere in modul automat. Lucrez cu un Olympus C300, o adevarata "sapuniera" digitala.







           Imaginea realizata din public, la primul  concert eveniment al celor patru corifei, am avut supriza sa fie peste timp  folosita pe post de coperta a dvd-ului cu concertul. In 2013 am continuat seria, la reunirea grupului.


            A urmat sustinerea diplomei la Facultatea de Arhitectura "Ion Mincu" din Bucuresti, moment care a marcat deschiderea unui drum nou.



          Urma sa fiu invitat sa raman asistent-preparator in cadrul Universitatii, urma sa initiez infiintarea unui club de fotografie in cadrul sau, urma sa am mai mult timp dedicat pasiunii care devenea din ce in ce mai prezenta in preocuparile mele.


2004

           Incep sa caut din ce in ce mai multe detalii imprejur, sa caut culori, sa ma mir, sa ma minunez de faptul ca ceea ce pana acum trecea efemer prin fata ochilor, acum ramane fixat in imagini. Incep sa ma prind cum sta treaba cu tehnica fotografica odata cu achizitionarea unui aparat compact mai complex, Olympus C5050, cu f1.8 si ecran rabatabil. Detalii care s-au "reinventat" 10 ani mai tarziu si de catre alte branduri foto. 


            Fara sa-mi dau seama am realizat ceea ce pot numi prima mea fotografie de strada. Modul sepia al aparatului era o optiune de lucru exotica. Nu simteam insa absolut deloc faptul ca orasul  ar putea sa fie un loc de exprimare artistica. Eram sigur ca natura, florile, fluturii, cerul sunt surse sigure si binecunoscute de inpiratie pentru oricine. Asta vedeam imprejur prin reviste, pe internet. Orasul era un loc total neinteresant pe care il paraseam cu prima ocazie pentru a descoperi natura. Sau, in oras fiind, cautam natura. Sau ma jucam cu timpul de expunere si decontextualizarea creativa.




           Fotografia de concert mi s-a parut o optiune interesanta, in acea perioada. Puteam asculta muzica live, puteam sta aproape de cantareti si putea realiza fotografii in conditii dificile de iluminare - parea o provocare.




          Concertele din clubul Prometheus ale lui Adrian Berinde, Marei sau Teodorei Enache mi-au ramas si acum in amintire.  La galele festivalului Om Bun mergeam inca de prin 2000, la teatrul Ion Creanga. Apoi, dupa ce am inceput sa fac poze, am prins curaj si m-am dus si in spate, in culise, unde am avut sansa sa stau langa cei pe care ii admiram. Imi aduc si acum aminte cum am ramas intr-o seara pana la sfarsit, sa-mi strang aparatele si am iesit cu toata lumea prin spate, pe la actori. Acolo, desprinzandu-se de noi, prin ninsoarea blanda, Motu Pittis ne-a urat "Noapte frumoasa tuturor!" - exact cum stiam eu in melodie - si apoi s-a pierdut in noapte. A fost magic. 

           Magic a fost si gandul de a incerca primele eseuri de nud. Vazusem pe net ca toata lumea pozeaza fete in moduri artistice, vazusem o carte cu imagini semnate de Edward Weston, aruncam un ochi si in paginile Playboy. Mi-a placut sa regasesc modul de lucru in lumina slaba, ca la concerte, cu tema abstractizarii formei. Sa dezvalui fara sa arat. Nevoia de a consuma cliseul, de a intelege fenomenul. 







           In 2004 am avut ocazia sa petrec doua luni la Lyon, pentru a realiza un stagiu de master. 


          Mi-am luat cu mine evident aparatul compact si am realizat in jur de zece mii de imagini, timp de doua luni, un record pentru mine. 



         Am calatorit foarte mult atunci si am avut ocazia sa stau cu aparatul meu zi de zi. In acest fel ne-am cunoscut si mai bine, am reusit sa-i aflu limitele si sa-mi dau seama ca as avea nevoie de un aparat nou, mai puternic. Mai ales de un zoom mai mare, 3x al lui Oly fiind insuficient pentru calatorii sau arhitectura. Dar cu care m-am descurcat onorabil, pana in acel punct. 
         Si daca noul aparat va fi pe film? Citisem eu ca e fain sa pozezi cu film alb negru, cu un aparat clasic. Asa ca sansa mi-a adus in cale, cu o poveste frumoasa, primul aparat pe film, un canon AE1.


             O singura problema a aparut dupa am tras primul film alb negru. Pozele facute prin oras, prin centru, pe la Ateneu, nu pareau sa fie superioare din punct de vedere tehnic celor realizate cu Oly, pana atunci. Si atunci, la ce bun? Asa ca am abandonat aparatul pe film pentru cateva luni.  


         Peste o vreme, intrand intr-un magazin cu scule foto, am vazut pe un raft un obiectiv ciudat. Era un Sigma cu oglinda, 600 cu f 8. Nu stiam exact ce inseamna asta, dar acel 600 imi spunea ca pot vedea departe, ori eu exact asta imi doream. Puteam in sfarsit sa ma bucur de ceva mai mult de 3x factor de zoom. Ba chiar puteam sta linistit departe si face poze fara sa ma vada nimeni, fara sa deranjez sau sa fiu deranjat. Ideal. Dupa primele vizari mi-am dat seama ca sunt totusi foarte departe. La concerte era bun, vedeam detalii fantastice. Ma miram cand fotografii de presa veneau si zambeau cu talc cand vedeau cum lucrez - declansator flexibil, 600 f.8, timp 1/30 sau 1/15, trepied. Nu aveam cum sa obtin ceva. Si totusi era magic. Astazi, rememorand, imi dau seama ca nu as mai face asta, nu cu acele scule. Entuziasmul  tinea atunci loc de orice. Si asteptam ca Motu Pittis, recitand,  sa respire pentru ca eu sa pot declansa. Atunci, in linistea absoluta, ma auzeam doar eu.

          Peste timp mi-am dat seama ca aici am facut o scoala care a introdus fotografia de strada in preocuparile mele, mai tarziu. Implicarea unei viziuni fotografice care sa aduca noi sensuri, lucrul eficient in lumina putina, sincronizarea cu subiectul - raman teme profunde de reflectie.
      
      M-am gandit apoi sa incerc, cu noul obiectiv, primul meu film color post-epoca digitala. La tara, acolo unde pozam constant, cu orice ocazie, natura. Asa a aparut imaginea cu clopotei, care in acea toamna a luat o mentiune la concursul national Orange.


            Nu mi-a fost niciodata teama de film. Nu am avut vreodata teama ca voi gresi. Eram atent la ce fac si mereu iesea ceva interesant. Modul in care imi propuneam sa experimentez mi-a adus mereu ocazia sa ma eliberez te temeri si sa vad pur si simplu ce pot obtine, prin cine stie ce artificii. 
          Si am tot lucrat, digital si film. Si era o dilema in acel moment in care tehnica digitala propunea un nou mod de lucru, o noua estetica a instantaneului. Am scris atunci si un articol pe aceasta tema.

           Lucrand si experimentand, a aparut o prima intrebare de gratie :  "Bine,  dar ce pot face cu toate pozele pe care le realizez"? Si atunci am adresat si eu intrebarea cui mi-a iesit primul in cale, redactorului site-ului Fotomagazin. Pastrez si acum acel mail din care citez:

"O intrebare : daca am fotografii misto, cum pot iesi cu ele in lume? Care este procedura prin care un fotograf poate beneficia de rezultatele muncii sale in folosul public (publicatii, ziare, media, expo)?"

           Cu rabdare si calm, redactorul Calin-Stefan Ragalie mi-a raspuns, deschizandu-mi o noua lume:

"O solutie ar fi BOG (www.badorgood.com) unde lumea expune poze pentru a fi criticate/judecate...O alta posibilitate ar fi un articol pe Fotomagazin despre fotografia in/de arhitectura!"


         Asa a inceput atunci aventura Badorgood. Cea care m-a inscris pe orbita fotografiei. Am fost lup tanar, am invatat sa gestionez conflicte, am devenit dinozaur si apoi i-am lasat pe cei noi si tineri sa vina din urma, asa cum si noi veniseram in 2004. Am fost o generatie frumoasa, s-au legat multe prietenii care rezista si astazi, site-ul tinea loc atunci si de cafea si de pranz si de cina. Au fost si conflicte inutile dar din care am invatat mult, grupari si regrupari, am fost entuziasti, vii si pasionati. A rezistat atunci cine a fost ales de fotografie. Am expus imagini, m-am lasat supus tirului de critici si aprecieri, am invatat ce conteaza. A fost o perioada de aur, creativa, efervescenta. 

         In aceeasi perioada am fost invitat sa fac prima mea prezentare fotografica. Am fost emotionat, am ales un material vizual pe care astazi privindu-l, zambesc. Invataturile de care eram capabil erau primare. 



           A fost perioada de experimente intuitive,  am aprofundat lucrul cu aparatul digital pana am simtit ca am nevoie sa trec mai departe si am trecut pe film. Am atins cateva esente a ceea ce urma sa ma ajute sa descopar fotografia de strada, mai tarziu. Am inceput sa public imagini in mediul on-line si aceasta sa devina o provocare zilnica, m-am inscris in mediul fotografic.
         Am inceput sa capat un sens, sa constientizez ce vreau sa fac, sa-mi ofer provocari. Sa castig lupte. Sa ma ascult cu atentie. Am pus bazele a ceea ce urma sa devina precuparea pentru teoria fotografica, mizand pe lucrul intens, in paralel - ca sursa a cunoasterii. A fost perioada in care am sadit seminte ce aveau sa incolteasca pe parcurs, in anii urmatori, in forme pe care nu mi le imaginam dar pe care mi le doream, urmandu-mi pasiunea. 















2 comentarii:

  1. Captivant ! Mi-a facut placere sa-ti lecturez textul !

    RăspundețiȘtergere
  2. Asa care va sa zica... :) Frumos si sanatos parcurs !

    RăspundețiȘtergere