luni, 8 decembrie 2014

Iarna Bucureştiului nostru

Fotografiez orasul Bucuresti de aproximativ zece ani. Inainte de toate - pentru a-l descoperi. Apoi, pentru a ma afla pe mine. Am invatat sa-l privesc dincolo de contradictiile pentru care este atat de blamat, dincolo de disconfortul pe care ni-l creeaza zilnic, cu fiecare traversare, cu fiecare pas, cu fiecare canicula sau balta imposibil de trecut. La inceput l-am privit si atat, constient de faptul ca noi facem totusi orasul. Pe cat de tristi sau de veseli suntem noi, pe cat de bine crescuti sau indiferenti, el ne este oglinda.





Apoi am inceput sa-l strabat la pas, incercand sa-l imblanzesc, sa mi-l apropii, sa il inteleg, ca pe o persoana cu care trebuie sa conlucrez zilnic. In cautarea unei convietuiri suportabile, am inceput sa fiu mai atent, sa caut dincolo de ce se vede la o prima cautare. Am inceput sa uit de propriul confort si sa caut cu asiduitate acele detalii care m-ar ajuta sa contrazic cu argumente pe oricine are o critica definitiva.








I-am parcurs bulevardele, am aflat linistea dincolo de liniile de blocuri, in spate. Orasul isi dezvaluie straturile fizice, temporale si emotionale, spatiul devenind loc insusit, cu fiecare click al aparatului. Atunci reusesc sa imi insusesc fiecare pas, fiecare cadru care se deschide in plimbare, fiecare secventa care se transforma in experienta, in amintire.
I-am invatat fatetele, i-am invatat buzunarele, i-am invatat anotimpurile, am aflat secrete. Orasul are partile lui bune, strazile lui in care timpul si istoria se impletesc armonios, avand rabdare una cu celalalta. Oras al contrastelor, fara un caracter anume? Tocmai acesta este caracterul sau, de a fi mutabil, ambiguu, ciudat, contradictoriu, enervant, dar si apropiat. Adica viu. Foarte viu, avand capacitatea sa se inlocuiasca pe sine in fiecare zi. De aceea trebuie sa-i fii foarte atent, sa-i fii fidel, pentru a tine pasul cu el.  





 Iarna e speciala, ea reuseste mereu sa-i preschimbe la fata, cel putin pentru o vreme, cat tin nametii. Pana la topirea lor, cand apar din nou primele nevroze urbane, pe care le mai regasim abia la canicula lui iulie. Iarna cerne oamenii, caracterele, ceea ce ramane vizibil. Este o reala provocare sa iti propui sa afli ceva bun acolo unde nimeni nu se uita, acolo unde nimeni nu are nicio speranta, nicio asteptare. O provocare numai buna pentru fotografii fara liniste, dornici de momente in care totul se schimba, in care totul poate fi in sfarsit privit si altfel.






Asadar, sa privim orasul din iarna si sa lasam emotia sa incerce topirea frigului care ingheata nasuri si degete, bucurandu-ne de intamplarile efemere ale cotidianului bucurestean, la limita celor 0 grade Celsius. 





joi, 4 decembrie 2014

Cuvinte în căutarea unui înţeles. Despre oameni, apropieri şi distanţe

Nu va fi un text despre Bucuresti sau despre iarna. Vor fi cuvinte despre oameni, despre mine, despre tine. Cuvinte simple, idei batatorite, nesigure, subiective, cuvinte cu un inteles, in cautarea unui sens. Daca nu te regasesti aici, e foarte bine, poti merge mai departe. Eu sunt insa aici. Poate si altii. Nu e un text care isi propune sa ofere cuiva vreo invatatura, in locul propriilor invataturi. Fiecare are motivele lui, ratiunea lui de a fi si de a face ceea ce face. Sunt mai degraba ganduri detasate, ingrediente cu care teoretic se poate gati ceva bun. Nu exista insa vreo reteta. Stim insa ca ingredientul secret al oricarei retete bune este dragostea.
          

         Am privit mereu cu un soi de curiozitate ideea de “relatie”, de “cuplu”. Nu stiu de ce, dintotdeauna a fost in mine un sambure de contemplativitate care m-a determinat mereu sa privesc cu un soi ciudat de reticenta ideea abandonarii, a instalarii confortabile, a lui “simte-te ca acasa si fa ce vrei”. Am ramas mereu atent ca in fata unui lucru neinteles si care se cere a fi mai intai descoperit. Mi-am asumat atatea experiente cate mi s-au deschis, am gresit, m-am bucurat, a fost foarte bine, a fost mai putin bine, s-au nascut mereu intrebari si viitoare amintiri. Am invatat mereu ceva. M-am aflat pe mine si am aflat cum “functioneaza” cateodata oamenii.  
      Ce ii face pe oameni sa se apropie?  Ce ii pastreaza aproape? Are dragostea un mod anume de a fi exprimata, asteptata, catalogata, recunoscuta? Nu exista niciun manual de utilizare, nu exista nicio traducere exacta a exprimarii in fapte exacte, previzibile, valabile. “Dragoste e atunci cand” – se raporteaza adesea prea usor la norme cantitative sau la traducerea limitata a exprimarii nevoilor fiziologice, prin prisma propriei intelegeri. Dar ea e necuprinsa. Si libera de orice raportare previzibila si recognoscibila. Ea e si acolo unde nu o cauta nimeni. Atunci probabil ca se poate afla Iubirea. Esenta e sa o vezi atunci cand nu mai seamana cu ce stii tu. Iubire e cand stii sa si lasi, sa uiti, sa ierti, sa protejezi de sine, cand ajuti sa plece departe, nu doar cand depui un efort sa pastrezi aproape. Sa ai. Multe contradictii.
Iubirea isi poate afla o infinitate de moduri de exprimare, cu siguranta. Iar pentru asta trebuie sa ne pregatim mereu si mereu, sa-i iesim in intampinare, sa fim demni de ea.


Asadar, ce ne apropie? Aici putem afla numeroase raspunsuri rationale. Cu siguranta, afinitatile. Pentru un ideal comun, pentru puncte slabe comune, pentru un interes, din pura atractie inexplicabila sau placere etc. Putem afla o multime de variante, toate absolut intemeiate. Fiecare si le stie pe ale lui. Oamenii uita insa in general ca totul evolueaza (nu zic ca se schimba). Ei evolueaza, lumea evolueaza, partenerul evolueaza. E bine insa sa fii pregatit, flexibil, deschis. Juramintele de azi e posibil sa nu aiba nicio legatura cu cei care vom deveni maine si pe care inca nu-i cunoastem. Totul se transforma, si de cele mai multe ori sensul poate scapa, daca nu intretinem o buna comunicare. Cu sine si cu celalalt.
Pentru aceasta insa nu ar trebui sa existe frica, teama de a fi judecat, vreo presiune. Spatiul emotional dintre cei doi ar putea actiona ca un amortizor. Iar pentru aceasta trebuie sa existe un spatiu minim, necesar. Oamenii se grabesc sa reduca acest spatiu la zero, ca si cand esenta apropierii este sa te confunzi cu fiinta celuilalt. E necesar sa stii cum sa-ti lasi si sa lasi aer, sa lasi sa fie dor, sa nu consumi, sa lasi sa creasca, sa devina.


Modul in care ne gestionam asteptarile si ratiunea de a fi in raport cu celalalt este insa decisiv pentru felul in care este definit, desenat spatiul acesta minim-necesar. Sigur, exista o contradictie care induce buna masura : prea multe asteptari conditioneaza, iar lipsa lor suna mai degraba a absenta, a dezinteres, a nepasare. Intre a fi supus asteptarilor cuiva – care pot fi legitime si foarte in acord cu principiile sale – dar nocive prin presiune, si a te simti egal, prin absenta sau prin prezenta – cu siguranta adevarul echilibrului sta undeva la mijloc (ca de obicei).
Ce-i face pe oameni sa se apropie la un moment dat cu tot entuziasmul de care pot ei fi capabili? Eu zic – curajul. Instinctele, atunci cand le lasam sa-si faca de cap, ne invaluie si pot crea forme absolut seducatoare, limpezite apoi odata cu terminarea “combustibilului”. 


Si atunci apar dramele. Probabil firea mea mai rezervata nu prinde aspectul acesta al plutirii in entuziasm, fara tinta si scop, al consumarii fara masura, bolnavicioase, dependente,  bucurandu-te pana la epuizare inaintea a ceea ce nu cunosti cum va arata si unde va duce. Unii dintre noi stiu sa simta probabil o sanatoasa traire a lui Acum. Cei nostalgici sau cei care isi pun prea multe intrebari il pot rata adesea. Nu spun nimic din toate acestea fara cea mai mare intelegere. Imi permit doar sa ma uit apoi unde se ajunge si sa pun totusi cateva intrebari cheie, necesare. Ceva nu e gresit decat daca se dovedeste a conduce pe drumuri diferite decat cele naturale ale fiecaruia. Adevarul cuiva e insa inutil de criticat din afara. Totul esueza adesea din prea bune intentii, din pilotarea gresita a “aparatului de zbor”.


Teme de gandire pentru sceptici, dar mai ales pentru curajosi degraba entuziasmabili, aflati in cautarea unui drum propriu, insusit?
          Totul incepe cu o atenta ascultare a vocii interioare, avand capacitatea de a focusa pe ceea ce “e bine” sa faci. Nu sunt simple vorbe. Cautarea armoniei cu sine si cu lumea dimprejur, validitatea si consistenta optiunilor ne definesc, in timp, sculpteaza in constiintă si in felul de a fi. Exista un instinct al caii bine alese, al lucrului bine facut, al optiunii cele mai bune – la care aspiram cu totii, dar de care adesea uitam, in iuresul de dorinte si pofte. De cate ori o situatie care a iesit aparent prost, a deschis calea catre ceea ce ar fi trebuit de fapt sa se intample, spre binele nostru? De cate ori mintea crede ca stie mai bine ce ne trebuie? Instinctul căii adevarului propriu trebuie doar lasat sa ne conduca, precum o busola, pasii. In fapt e simplu sa simti daca e bine ce faci sau nu, trebuie doar sa te asculti. Dar trebuie sa stii mereu ca binele tau nu e neaparat si binele celuilalt, sa accepti ca celalat are probabil un cu totul alt bine, de a carui aflare e raspunzator el insusi. Si atunci cel mai bun lucru pe care il poti face – este sa-l ajuti sa-l afle. Care chiar daca e diferit de al tau, e binele lui.       


Am invatat apoi ca e absolut necesar sa ai o buna relatie – tu cu tine. Sa iti placa sa stai cu tine, sa fii cu tine. E cea mai buna masura a faptului ca eventual i-ar putea placea si altcuiva sa stea cu tine. Din relatia cu sine se afla raspunsuri. Faptul ca simti cateodata sa fii solitar, sa ramai cu tine, e doar un semn de sanatoasa nevoie de sine, de spatiu si timp de reflectie, mecanism vindecator, revelator de sensuri. Raspunsurile pe care la afli singur iti sunt cele mai valoroase, de altfel. Nicio carte nu va fi trait in locul tau propria ta viata, nicio alta parere a altcuiva.
Ai nevoie sa ai incredere in tine, pentru ca si altcineva sa-si asume increderea in tine. Cu totii avem nevoie ca tu sa ai incredere in tine, nu si sa fii rupt de lume, pozand in “prinţes” sau “prinţesă” carora li se cuvine orice doar pentru ca exista. Nu, ai de lucrat cu tine si ai de lucrat ca sa castigi ceva. Mai mult, ai nevoie sa pierzi ceva ca sa castigi altceva. Dar asta e mai complicat.


Sa-ti fii sincer. Iar pentru asta e nevoie absoluta de cunoastere de sine. Sa stii ce iti e bun si ce iti e nociv. Apoi urmeaza cunoasterea celorlalti. Armonizarea spre un bine comun poate fi un scop in sine. Idealistii vorbesc despre renuntarea la sine pentru binele altcuiva. Eu cred insa ca nu are nimeni nevoie sa renunte la sine, fiecare fiindu-si in fapt cea mai buna gazda.
Am invatat ca nimeni si nimic nu poate fi raportat la sine in termeni de apartenenta.  Nu-ti apartine nimeni, nu-ti apartine nimic, cu atat mai mult sentimentele cuiva. Iti apartin propriile amintiri. Pe care trebuie sa le “parchezi” bine inauntru, sa le asezi in sertarele lor. Suntem formati ciudat si prin asimilarea unei intregi culturi poetice care mizeaza pe dependenta de celalalt, pe blocaje emotionale datorate lipsei lui (ascultati atatea melodii care deplang drama despartirii, a absentei). Emotiile risca sa devina prea usor distructive.   Sa-ti “tii firea” ar trebui sa fie un mecanism de stapanire naturala in fata incosistentelor emotionale. Dar nimeni nu e Superman iar memoria raului, scurta. Cedarea in fata propriilor slabiciuni, cea mai accesibila cale. “Lasa ca e mai bine asa decat singur(a)” nu e neaparat si cea mai sanatoasa cale.  Dependenta emotionala e nociva, cu actiune discreta dar cu impact devastator, in timp. Dar orice dependenta este o alta expresie a lipsirii de libertate, a taierii inca unei aripi.  


Suntem persoane diferite, cu destine diferite, care aleg sa mearga unul langa celalalt pentru ca impreuna poate fi mai bine. Aici apare o noua discutie. Cum e mai bine?
Putem identifica fara niciun efort doua sisteme complementare. Exista oameni care isi afla un echilibru prin ei insisi. Exista alti oameni care au nevoie sa fie echilibrati. Exista oameni care dau si oameni care cer. Stim ca acele constraste se atrag perfect, pe langa jocul imposibil de stapanit al instinctelor primare. Persoanele achilibrate inspira echilibru si risca sa fie dezechilibrate de un intrus. Cum afli o asociere echilibrata? Echilibrarea reciproca pare sa fie o solutie optima. E nevoie insa de o cunoastere profunda pentru a putea face sa lucreze impreuna doua mecanisme complet diferite.
        O greseala frecventa apare atunci cand il investesti pe celalalt cu idealurile tale. E doar un mod egoist de a te proiecta pe tine, de a-ti proiecta aspiratiile asupra lui. Te vezi tot pe tine acolo, ce iti doresti tu, iar ce iti doresti tu e bine, e cu sclipici, e destept, frumos si puternic. Celalalt insa ar trebui sa fie lasat sa fie el insusi. Sa fie ajutat sa fie el insusi. Iar daca descoperi ca nu e ceea ce credeai, nu e nevoie sa il faci responsabil pentru nefericirile ne-regasirilor tale imaginate. El e poate foarte bine, asa cum e el, doar el stie. Daca l-ai lasa sa fie, daca l-ai privi, daca te-ar preocupa adevarul lui, in egala masura cu adevarurile tale, poate ti-ai da seama ca raspunsurile erau deja acolo, dar erai prea entuziasmat(a) ca sa le si iei in considerare. Te poti bucura de ce ceea ce este celalalt, fara alt gand, il poti privi si lasa sa zboare, liber. E un “pur si simplu” care nu necesita niciun efort. Dar care deschide usi si darama pereti.


Suntem diferiti si asta e foarte bine. Si vom fi diferiti pana la capat. Putem castiga in timp bunavointa. E esential sa ajungi sa iti pese si sa accepti diferentele. La fel de important e sa iti pese ca celuilalt sa-i fie bine, asa cum trebuie sa-ti pese in egala masura de tine. Diferentele sau crezurile diferite nu aduc cu ele o “vina de a fi”, e un dat natural care trebuie doar insusit, acceptat. Nu trebuie sa-ti propui sa schimbi pe nimeni, va fi un efort inutil. Bucura-te de celalalt, fara sa il supui, fara sa il vezi ca pe o haina, fara sa il vezi ca pe ceva ce meriti, ce este de la sine inteles. Si nu te bucura prea devreme, mai lasa putin entuziasm si pentru mai incolo!
Ce conteaza de fapt?  Sa te cunosti si sa recunosti, sa te asculti si sa asculti, sa nu te minti, sa fii sincer, sa lasi sa fie, sa fii detasat atat cat sa lasi loc pentru a respira aer curat, sa ai incredere, sa te bucuri de ceea ce faci si de ceea ce sunt ceilalti, sa iubesti tot ceea ce faci, sa nu uiti ca esti liber, sa nu uiti sa zbori!


Adevarul e unul singur, doar cuvintele si intelesurile pot fi diferite. In cautarea armoniei, a unui sens, putem afla adevarul sub o multime de forme diferite, contradictorii chiar, dar toate valabile, intr-un context dat. Si e foarte bine ca este asa.

marți, 2 decembrie 2014

Selfie – viralul contemporan?

Fotografia a devenit noua moda virala. Cu totii facem poze si vrem sa aparem in poze. O poza, o imagine, o fotografie – toti termenii se refera la acelasi lucru – a reprezenta, a aduce dovada ca ceva a existat. Nu este suficient ca noi insine stim ce facem, unde am fost si cu cine. Trebuie sa stie si ceilalti. Este in cele din urma vorba despre o metoda simpla de integrare sociala"(Ma) fotografiez, deci exist !" ar putea postula un Descartes modern. Shakespeare, daca ar trai astazi, ar reformula intrebarea esentiala: "A (sel)fie sau a nu (sel)fie?". Sa fie umbra din alegoria pesterii lui Platon primul selfie din istorie, realizat inconstient? Asa-mi trebuie daca fac pe cultul, deh. Ne complicam cu exemple. Oare Octavian Paler ce parere ar avea, daca ar fi in preajma, fara sa fie citat cu un aer doct? Despre selfie nu stiu sa fi spus insa ceva.


Ce a fost mai intai? Subiectul sau fotograful? Mi-e teama ca fara fotograf ceva-ul nu ar putea deveni un subiect. Asa ca e foarte importanta - iata, prezenta fotografului, pentru a pune in lumina subiectul. Fotograf fara subiect exista? Oho, si inca cati, din pacate! Si atunci cel mai apropiat subiect iti esti tu, tie. Asadar selfie-ul apare in lipsa unui subiect, putem deduce. Bine dar selfie-ul are ca subiect imaginea propriei persoane, deci logica asta nu tine. Totusi, zic eu ca mai intai a fost poza realizata unui subiect, altul decat persoana fotografului. Istoria atesta acest fapt, pe la 1800 si ceva. De acolo s-a pornit.


Psihologic, unii oameni considera ca daca nu se afla si ei in poza, pur si simplu nu e fun, nu pot dovedi ca ei chiar au fost acolo. "O poza cu mine e o poza reusita" spunea un bun amic, in gluma. Alta data cineva mi-a promis ca imi arata colectia lui de imagini din aproape toate colturile lumii, pe unde a ajuns. Am fost absolut incantat. Tot entuziasmul meu s-a sfarsit rapid intr-un periplu interminabil de poze "io-la" : "uite...io la Roma, io la Paris, io cu statuia, io cu templul, daaaa.... a fost superb acolo....". Imposibil sa zaresc minunatiile din spatele domnului, el ocupand aproape intregul prim plan. Nu erau selfie-uri in sensul actual al cuvantului. Pur si simplu poze care atestau (foarte clar, ce-i drept) faptul ca el chiar a fost acolo. Dar asta stiam deja, imi spusese el, il  credeam, era suficient. O anumita gandire spune probabil ca daca nu te vezi in poza, cum sa convingi prietenii ca ai fost? Asadar, "io-la" - e probabil tot o forma de selfie. 

Eu ma intreb totusi - de ce sa te arati pe tine, cand nu e nicio indoiala ca si fara tine in poza, ea e facuta la fata acelui loc pe care tu il prezinti? De ce sa apari tu in prim-plan, intr-o ipostaza cel putin stinghera sau prea mandra, cand e mai important monumentul sau locul vizitat? Eu unul nu-mi pot da seama. Asa apar in cele din urma ipostazele-capodopera cu turnul Eiffel tinut de varf, intr-o perspectiva in care el pare mic si tu mare, cu tine tinand piramidele in palma sau impingand turnul din Pisa intr-o parte cu degetul aratator. Superb, chiar cool! Of, of, zic eu din casca. Ce ti-e si cu imaginatia asta creativa.


Dar selfie-ul - in acceptiunea contemporana a termenului? Cateva raspunsuri ar putea ilumina misterul noii mode. Asadar, atunci cand faci poze si nu apari niciodata in ele, din spatele aparatului, poate aparea o frustrare, si nu intotdeauna a ta. Bunaoara, mergeam adesea in excursii si unii prieteni ma intrebau la intoarcere : "…Pai…si poze cu tine ?… ". Unii chiar priveau fara interes pozele mele, aparent dezumanizate. Asteptau altceva. Voiau sa vada marturia prezentei mele acolo. Spatiul devenea familiar prin mine, pentru ei. Pentru mine era logic : cand esti ocupat sa stai in spatele aparatului de fotografiat, nu ai cum sa apari in poze
Nu vedeam sensul de a aparea excesiv in poze. Subiectul nu eram eu, credeam ca asta e de la sine inteles. Daca acceptam insa tema co-prezentei sau a "infestarii" imaginii cu propria prezenta, cineva ar trebui sa-ti faca si tie poze. Cine e cel mai la indemana atunci daca nu chiar tu insuti? Sa fie un semn de acceptare a solitudinii? Nu se gaseste nimeni pe care sa-l rogi sa-ti faca o poza? Sau mai bine nu mai rogi, ca sa nu iasa ceva gresit? Dar de ce sa deranjezi un strain, chiar daca se ofera singur?  Sa fie vorba despre exigente de neatins? Foarte posibil. Insa la moda este si selfie-ul de grup, si, atunci, chichiţa cu societatea oamenilor singuri si neconsolati nu rezista.


In cazul meu, totul a fost simplu. Mi-am facut primele selfie-uri fara sa stiu ca se cheama asa din simplul motiv ca pozele facute mie de altcineva pur si simplu nu-mi placeau. Ajungeam sa spun, consecvent : "Mai nene, uite: eu cand iti fac tie poza cu monumentul, nu iti tai nici capul, nici picioarele, tu esti frumos pus intr-o treime, se vede totul bine, se simte un echilibru, o dinamica, tu de ce nu poti sa fii  atent la cateva detalii simple?". Nu, ceream prea mult. Asa ca renuntam si luam aparatul  inapoi  si imi faceam singur poza de la o lungime de brat. Si culmea e ca iesea mai bine, in general. Mai bine o faci cu mana ta, e mai sigur. Aici nu am ce argumenta impotriva. Dupa un timp am zis ca ar fi interesant daca as face o serie cu poze facute de la o lungime de brat, prin locurile in care ajungeam. Ma simteam putin ciudat cand cineva ma vedea si se oferea super amabil sa faca el poza, ca sa nu ma chinui, iar eu refuzam putin incurcat,  incurcandu-l si pe el. Dar asta era, paream ciudat si gata.



Ma aflam odata undeva intr-un oras strain, pustiu, cu cativa colegi. Vad spatiul unei piete ample - zic cuiva : "Te rog sa-mi faci si mie o poza, dar eu ma duc acolo,  departe, asa, abia sa ma simt in poza, dar sa fiu acolo totusi, sa existe un dram de ceva anume". "Sigur, hai, mergi acolo ca-ti fac poza", zice acela. Si ma duc, si ma tot duc. Ma asez. De undeva de pe o straduta apare un localnic care a traversat spatiul. Nimic special. Eu stateam, am primit ok-ul ca s-a facut poza. Eram absolut incantat. Peste cateva saptamani dupa ce am developat si facut un tiraj de poze, ma cautam in imagini si nu ma gaseam. Am recunoscut piata si tot nu va vedeam in poza. In schimb, departe, undeva, o silueta straina care traversa piata. Amicul meu a declansat fix cand localnicul  s-a suprapus cu mine. Eu nu am mai aparut. Pfui, si putea sa declanseze absolut oricand in alt moment! Da, moment decisiv, o sa glumiti voi. Bine, glumiti, eu nu m-am bucurat deloc de inabilitatea lui, nu ma vedeam deloc in poza. Mai bine o faceam eu cum puteam, stiam o treaba.



Astazi, fata de anii 1800, exista retele de socializare. Comportamentul si nevoile se modifica si ele, in acord cu noile medii de exprimare. Oamenii vor sa aibe siguranta ca exista, vor sa fie subiect de breaking news, vor sa fie actori in propriul film. Daca nu ii solicita nimeni pentru asta, se distribuie singuri. 
Un semn de egoista afirmare a propriei persoane, cu orice pret, in imagini realizate de altii sau de ei insisi Eu-l invingator in fata contemplarii asumate, spre exterior. Teoretic (si subtil), o fotografie "normala" va cuprinde mereu doua personaje: subiectul reprezentat, dar si fotograful – prezent prin atitudine, prin modul de a privi, prin reactie, prin viziune. Producatorii de selfie nu stiu asta, ei se vor vazuti doar pe ei. Cu siguranta, este un efect, o manifestare a vremurilor moderne. 
Poate doar inceputul unei lumi dominate de un egocentrism indiferent la insasi lumea dimprejur pe care o determina. Un cerc cu adevarat vicios.  

Sa nu dramatizam, totusi. In cele din urma, e o joaca. In cele din urma, e vorba de oameni. Ceea ce e foarte bine, daca ajuta socializarea, prezentarea de sine, sporirea increderii in propria imagine, e foarte bine.

Nu uitati, inainte de a face un selfie: intrebati-va de ce ar dori cineva sa va vada, ce vreti sa aratati sau sa dovediti. Daca aveti un raspuns plauzibil, stergeti lentila de amprente si zambiti frumos. Apoi, log in si share J. Macar sa radem si noi.

Nota: articolul a fost publicat in revista PHOTOgraphia, nr. 3, 2014 

sâmbătă, 29 noiembrie 2014