marți, 20 februarie 2018

Interviu in revista Igloo nr.182 : Fotografia de arhitectura

         
       Pentru numarul #182, revista Igloo a invitat  11 fotografi de arhitectura din Romania sa raspunda la cateva intrebari, menite sa clarifice abordarea specifica fiecaruia in raport cu domeniul de lucru. Redau aici integral raspunsurile mele la intrebarile redactiei, in editia tiparita fiind publicata doar o parte a acestora.


Igloo:        Ce înseamnă fotografia de arhitectură pentru DVS ?

V.E.        Nu am stiut initial care este adevarul fotografiei de arhitectura. Am privit inca de mic imagini, intalnirea cu arhitectura s-a petrecut prin mijlocul fotografiei de specialitate. Intalnind cladirile, apoi, peste ani, vizitandu-le la pas, cu o privire curioasa, mi-am dat seama ca realitatea aduce mult mai multe informatii decat simpla imagine tiparita. Si atunci am realizat ca se pierde ceva pe drum, intre imagine si realitate.
Apoi mi-am spus ca meritul pentru un rezultat vizual cu impact este doar al arhitectuui care a gandit obiectul. Un fotograf va putea cel mult sa descopere unghiuri, compozitii pe care obiectul le face posibile, dar care exista deja, prin prisma unui “prealabil” conceput deja.
Acum, dupa ceva timp, studiu si practica, mi-am dat seama care este adevarul relatiei arhitect-obiect-fotograf. Louis Kahn spune foarte sensibil ca arhitectura “se opreste” acolo unde se opreste si gandirea arhitecturala. Altceva o continua, imposibil de proiectat, si anume viata celor care folosesc cladirea – pe care aceasta o face posibila, emotiile lor. Fotograful este aici privilegiat. El poate beneficia atat de specularea a ceea ce arhitectul a gandit, cat si de implicarea emotionala, prin continuitate, ca observator, ca utilizator, ca trecator atent si sensibil prin peisaj. Fotograful vine din zona de emotie a trairii obiectului, intalnind la mijloc descifrarea ratiunii autorului arhitect. Poate imbina asadar echilibrat doua dimensiuni complementare.


In studiul meu doctoral am analizat relatia dintre gandirea in arhitectura si analiza in planul imaginii de arhitectura. Atat arhitectura, cat si fotografia, impartasesc un acelasi secret esential: imabina in mod armonios doua dimensiuni – cea rationala si cea poetica. Utilitatea si frumusetea. Realismul si pictorialismul. Una sau cealalta nu sunt suficiente, cum subliniaza si Robert Franck. Doar impreuna, complementar si echilibrat, definesc realitatea. Sau ceea ce pare a fi real.
De aceea, fotograful este privilegiat. Desigur, acela care are har. Fotografia de arhitectura ar trebui sa miste ceva in privitor, dincolo de a arata in mod poetic o plastica spatiala existenta. Trebuie sa stie sa se asculte, sa inteleaga rolul si magia luminii si umbrei, a texturilor, a spatialitatii, a punctului de statie decisiv. Sa se emotioneze acolo unde altcineva doar ar trece fara sa observe nimic si sa stie sa transpuna emotia in imagine. In cele din urma, o fotografie ar trebui sa starneasca o curiozitate, sa indemne privitorul sa isi doreasca sa aiba o experienta personala : “wow, ce cladire! Vreau sa fiu acolo, sa o vad, sa o simt!” 


Cred cu tarie in prezentarea vietii pe care cladirea/obiectul o face posibila, prin existenta lor. “Asteptati sa treaca oamenii!” este expresia cu care m-am format ca arhitect. Acum, ca fotograf de arhitectura, o refuz complet. Arhitectura exista prin prisma perceptiei, a prezentei oamenilor. Altfel ar fi un cadru lipsit de sens. Oamenii aduc poezia trairii, emotia ca ingredient deciziv! Oamenii fac ca spatiul sa devina loc, prin oameni exista memorie si vibratie.
In cele din urma, considerand spatiul, plastica sa, arhitectura ca facilitator al unor activitati si evenimente, lumina, trairea, vorbim despre o “arhitectura a emotiei”. Atunci, spatialitatea se dizolva si ramane doar memoria. Fotografia capata valoare prin prisma permanentei memoriei.

Igloo:  Pe ce se bazează o lucrare / un fotoreportaj de arhitectură? numiți avantaje, piedici și probleme cu care vă confruntați.

V.E.   Totul incepe cu observarea. O cladire, un spatiu, un loc – sunt parteneri de discutie. Persoane. Interlocutori. Prieteni. De un om te apropii cu grija, sa nu il sperii, sa nu il deranjezi. Unui prieten ii cunosti si ii respecti tabieturile. Ii cauti aspectele fotogenice, il flatezi. II esti sincer, chiar daca poate durea. Prima impresie este decisiva, urmeaza apoi studiul. Intelegerea luminii, a atmosferei. “portretul” de arhitectura va fi o serie structurata care va contine aspecte vizuale care tin de ratiunea si de poetica spatiului. Vii si revii pana nu mai stii ce sa faci.


      Avantajul e ca esti detasat, pana ajungi sa cunosti, vezi detalii care pot scapa altcuiva. Avantajul e ca poti intalni cladirea atunci cand arata cel mai bine.  Faptul ca nu poti ajunge sa asimilezi cat mai multe emotii, intr-un timp relativ scurt, poate fi o piedica. O cladire se transforma secunda cu secunda, desi pare ca nimic nu se schimba. Si chiar daca pare asa, e ine sa revii din timp in timp, sa vezi mai bine ce s-a schimbat in tine, ca om, ca observator.
Obstacolele sunt minore – obiecte, masini, cabluri, refuzuri sau lipsa inspiratiei. Nimic care sa tina insa istoria sau mersul soarelui in loc.

Igloo:    Cât de mult din ceea ce imaginați că veți suprinde cu obiectivul și aparatul de fotografiat se transferă în realitate?

V.E.     Cand imaginea aduce mai mult decat impresia, fotografia este una reusita. Cand realitatea depaseste imaginatia, e un miracol. Cand cineva spune “wow, nu m-am gandit sa privesc asa”, e o reusita. Cand auzi “unde e cladirea asta? Vreau si eu sa o vad” stii ca ti-ai indeplinit misiunea. Cand arhitectul iti spune “ai privit asa cum nu mi-am imaginat ca se poate” esti zambitor si multumit. In cele din urma, arhitectura se comunica prin imagine, obiectele sunt dependente de locul lor de implantare, nu pot pleca de acolo. Imaginea insa poate ajunge oriunde cu usurinta, mai ales astazi.



Igloo:     Cum vă raportați la lumina naturală / cea artificială ?

V.E.      Ador lumina naturala. Este magica. Comparand cu lumina artificiala, aceasta din urma intotdeauna pierde lupta in plan vizual, in fotografie. Pentru ca nu are forta si nici vibratie. Desigur, ambele tipuri de iluminare sunt esentiale. Lumina naturala, pe timp de zi, evidentiaza volumele, texturile. Lumina artificiala, pe timp de noapte, scoate la iveala alte personalitati ale cladirii, poate flata chiar, ascunzand anumite detalii in intuneric si mizand pe ceea ce este esential. Lumina naturala este insa cea mai sincera.



Igloo:   Ce înseamnă albul într-o fotografie?  Ce înseamnă albul într-un spațiu arhitectural?

V.E.     Aceasta este o intrebare tehnica si complet neasteptata, pentru ca face apel la un secret al fotografului. In stabilirea expunerii, protejarea zonelor de alb este esentiala. Detaliile din zonele cu intensitate crescuta a tonurilor deschise pot fi iremediabil pierdute  daca albul este “ars”, supraexpus. Asa ca se recomanda expunerea ponderata, care sa aibe grija de “alburi” Din zonele inchise, chiar cu pretul granulatiei sau zgomotului crescut, se pot revela detalii. Contrastul poate fi mediu echilibrat. Albul conteaza si in editare, tocmai in stabilirea constrastului prezentarii. Se stie ca privirea este atrasa in primul rand de tonurile deschise ale unei imagini, abia apoi ochiul cerceteaza si alte zone. O reglare judicioasa a intensitatii zonelor deschise este decisiva atat pentru pastrarea detaliilor, cat si in acuratetea redarii imaginii, indiferent de mediul ei de prezentare (pe un ecran sau tiparita). Albul este plutire, usuratate, zbor, inaltare.


Igloo:  Cine vă inspiră? cum?

V.E.    Cine sau ce. Ma inspira lumina, de acolo pleaca totul. Atmosfera. Apoi ascult muzica pe care cladirea, obiectul, locul, le fac posibile. Apoi privesc oamenii. Ma incarc cu stare si abia dupa ce ma incarc cu emotie, cercetez sa vad daca am nevoie sa o comunic, sa o transform in imagine. Caut pana aflu, ma plimb si cercetez pana simt. Abia apoi apare declansarea, ca si mijloc de confirmare a unor stari. Prin fotografiere are loc o fixare palpabila a unor trairi invizibile, mijlocite, facilitate de obiectul de arhitectura, prin intermediul experientei pe care o face posibila.      








miercuri, 31 ianuarie 2018

Panasonic Lumix G9 - impresii de lucru

PANASONIC a lansat la sfarsitul anului 2017 noul varf de gama din categoria mirrorless, modelul LUMIX G9, care oferă portabilitate și un răspuns ultra-rapid. Având la bază tehnologia de înaltă performanță a camerei Lumix GH5, LUMIX G9 atinge cea mai înaltă calitate a imaginii de până acum, prin îmbunătățirea rezoluției, a gradațiilor tonurilor de culoare și a reproducerii acestora datorită senzorului digital Live MOS fără filtru “low-pass”. A fost adăugat, de asemenea, un nou mod High Resolution care oferă imagini cu o rezoluție uimitoare echivalentă cu 80 de megapixeli, în format JPEG /RAW. Procesorul Venus Engine generează imagini precise, dar naturale, prin tehnica Multipixel Luminance Generation și Intelligent Detail Processing.


Materialul pe care l-am scris cu ocazia lansarii poate fi consultat aici:

 Reamintesc specificatiile tehnice ale lui Panasonic Lumix G9:

·   Aparat foto mirrorless cu senzor Micro 4/3
·   Rezolutie efectiva 20.33MPx, rezolutie maxima 80MPx in Hi-res Mode
·   Stabilizare integrata in senzor, pe 5 axe, 6.5 trepte de expunere DUAL I.S. 2
·   Punere la punct cu detectia contrastului si a fazei, tehnologie 
    Panasonic DFD, focalizare in 0.04sec
·   Obturator mecanic: 60s – 1/8000s, electronic 1/32.000s
·   Fotografiere in rafala cu pana la 60FPS RAW (single focus)
·   Inregistrare JPEG, RAW si JPEG+RAW simultan
·   Filmare la rezolutie maxima 4K (3840×2160 30p)s
·   Functie 6K Photo (30fps), 4K Photo (60fps)
·   Vizor electronic OLED, 3.680k px, 120fps, factor marire 0.83x
·   Wi-Fi si Bluetooth
·   Dual SD, compatibil UHS-I si II
·   Conectori: HDMI TypeA, USB 3.0 Micro-B, intrare microfon jack 3.5mm, iesire audio jack 3.5mm si conector declansator cu fir 2.5mm
·    Autonomie acumulator: aprox. 400 imagini (CIPA) cu ecranul LCD pornit sau 980 imagini doar cu vizorul electronic activ, in modul Power Save LVF mode
·   Greutate: 685g
·   Dimensiuni: 136.9×97.3×91.6mm

Inspirat fiind de fisa tehnica impresionanta a aparatului mirrorless Lumix G9, l-am pus la lucru in situatii diverse, in Bucuresti, pentru a testa cat mai multe dintre caracteristicile lui cheie. Este prezentat ca fiind un companion excelent pentru stilul wild-life, insotit de obiectiv LEICA DG ELMARIT 200mm / F2.8 / POWER O.I.S, lansat odata cu body-ul G9. Mai putin wild-life in Bucuresti, insa, asa ca m-am concentrat mai mult pe genurile reportaj, street, urban. Am documentat viata de zi cu zi a orasului. Emotionat si emotionant, am asistat la ceremonia conducerii pe ultimul drum al Regelui Mihai 1, ocazie cu care am pus la lucru mai multe obiective din propria dotare, precum Lumix 7-14 f/4, Lumix 15 f/1.7, Lumix 42.5 f/1.7, Lumix 45-200 f/4.5-5.6, pentru a acoperi o gama cat mai variata de subiecte posibile, in abordari cat mai flexibile.  


Legat de setari, mi-am facut un obicei atunci cand lucrez cu aparate digitale complexe, obicei care vine probabil pe filonul operarii anterioare cu aparatele clasice pe film. Ce e foarte confortabil la un aparat pe film? Faptul ca te concentrezi doar la subiect. Cu un digital – eu cel putin, mai intai am de controlat ce crede el ca trebuie sa faca si abia apoi sa il conving sa faca ce cred eu ca trebuie sa fac. Ca sa imi fie mai usor, fac initial o suma intreaga de setari pe care nu e nevoie sa le accesez des – precum controlul calitatii imaginii, a modului grafic, eventual a curbei de contrast si multe altele. Las libere si accesibile modul de a face clarul (un punct, mai multe dinamice sau continuu), sensibilitatea ISO si balansul de alb – care pot avea valori diferite in functie de subiect, de mediul de lucru, etc. Ideea este sa obtin o imagine cat mai aproape de realitatea simtita si sa nu petrec mult timp editand, ci pozand. Desigur, preucrari minime sunt oricum necesare, mediul digital fiind special conceput pentru a inlesni relatia cu ceea ce devine imaginea finala.

Meniul aparatului este complex si ofera acces la absolut toate setarile necesare. Se poate astfel personaliza complet modul de lucru. Dintr-un inceput am stabilit setarile “stabile” meniului, astfel incat sa pot accesa rapid la nevoie doar variabilele esentiale, precum balansul de alb,  sensibilitatea ISO sau modul de focalizare, in functie de evolutia situatiilor fotografiate.  Masurarea luminii a fost setata pe cadrul general, pentru verificare cu expunerea manuala. Rezolutia extinsa asigura o mai buna gestionare a modului in care aparatul construieste structura jpg-ului, mai consistenta, sporind claritatea imaginii. Imbunatatirea datelor de tema ale opticii folosite – precum compensarea difractiei sau vignetarii sunt si ele bine venite, pentru sporirea calitatii imaginii.
Am lucrat aproape exclusiv in mod manual M. Nu am mai optat pentru un back-up cu modul  inteligent auto extins IA+, complet automat, intrucat am obtinut direct rezultatele asteptate, in urma setarilor personalizate.  Stiam de la GX8 ca aparatul se poate comporta diferit in cele doua moduri, in sensul in care la interior, cateodata, dau rezultate mai bune deciziile proprii ale aparatului, in fata setarilor preferate de fotograf, cel putin la redarea figurilor umane in lumina artificiala. Cu G9 nu a mai fost cazul. 


Cunoscand deja curba de contrast optima, am personaliza-to direct, in mod manual, cu valorile -2 pentru tonurile joase si +2 pentru cele inalte, fara sa ma tem de limitarea latitudinii de expunere. De flexibilitatea acesteia se ocupa functia i-Dynamic, pe care am setat-o la valoarea “standard”. Teoretic am putea sesiza o contradictie. De ce sa optez pentru o curba cu contrast sporit, daca il atenuez  apoi prin functii complementare? Am testat indelung urmarile multor combinatii de setari, iar la Panasonic aceasta pare sa fie cea castigatoare – pentru un aspect echilibrat al tonurilor, dar imprimand imaginii o anumita personalitate. Folosind adica un contrast “bine temperat”. Mai mult, mai exista o setare cu care controlam contrastul, in personalizarea modului grafic de lucru. Mi-am personalizat 3 moduri – Natural (cu setari de contrast -1, claritate +2, reducere zgomot -2, saturatie 0), Standard (cu setari de contrast +1, claritate +2, reducere zgomot -2, saturatie +1), Alb-Negru (cu setari de contrast +1, claritate +2, reducere zgomot -2, saturatie 0, filtru galben). Trebuie sa stim – legat de aceste setari – ca o crestere a claritatii are ca efect si cresterea zgomotului de imagine – care teoretic ar fi putut fi compensat cu o valoare pozitiva a valorii dedicate reducerii lui. Am preferat un -2 permanent, ca sa evit prezenta unor artefacte de imagine nedorite. 

Am folosit cel mai des valoarea 100 a sensibilitatii ISO, pentru a specula la maxim calitatea imaginii, desi 200 este valoarea implicita. In modul Auto-ISO am setat marja superioara la 1600, pentru a nu risca aparitia artefactelor legate de zgomot, desi teoretic, pana pe la valoarea 3200 (dupa cum vom vedea), nu prea sunt evidente pierderi de calitate. Lucrand cu obiective luminoase, am preferat diafragme deschise la maxim, cu setari ISO mai scazute, pentru  a conserva calitatea imaginii la nivel de zgomot.     



Modul silentios a fost activat in permanenta, fara bip-uri si alte efecte sonore, in tandem cu shutterul setat automat pe mecanic sau electronic. Cel mecanic (care dezactiveaza modul silentios) este necesar in cazul expunerilor lungi si asigura o profunzime cromatica extinsa (color depth).
Legat de balansul de alb, am lucrat preponderent fie in mod Auto – incalzit cu 2 trepte, fie in mod “Cer noros” – racit cu 2 trepte.

Exemple

Seria cu ceremonia regala a incercat sa surprinda starea, atmosfera si emotia care au insotit evenimentul, prin prisma impactului istoric de mare insemnatate. Am incercat sa surprind crampeie notabile, atmosfera, portrete, stari. Am lucrat cu obiective luminoase, pentru a izola mai bine subiectul si a folosi valori mai scazute ale sensibilitatii ISO. Stabilizarea se comporta admirabil, imaginile sunt bogate in informatie, permitand prelucrari flexibile. Modul silentios a fost de mare ajutor, stand in multime.

















Asa cum am mentionat, nu am urmarit sa realizez imagini aferete genului wild-life, dar am testat rafala si punerea la punct continua, cu rezultate admirabile.




          Bucurestiul a oferit numeroase subiecte si ipostaze relevante momentului testarii. Detalii de arhitectura, cadre urbane largi, panorame, texturile fine ale vegetatiei din parcuri, luminile nocturne de sezon, expuneri lungi sau instantanee de strada, toate au fost menite sa puna la incercare capacitatea lui Lumix G9 de a raspunde optim si precis solicitarilor.





  




         Cadrele Hi-res cu o rezolutie de 80 Mpix isi arata beneficiile in printuri de mari dimensiuni. Afisarea in mediul on-line este neconcludenta. Confirm ca imaginile sunt extrem de bogate in detalii, analizate indeaproape si capabile sa “duca” printuri de mari dimensiuni (formate A2, minim).




         Concluzii

         Caracteristicile tehnice pe care sistemul Panasonic Lumix G9 le are il transforma  intr-un instrument de inalta precizie, fiind robust, rapid, precis, cu un comportament si raspuns pe masura solicitarilor si asteptarilor fotografului. Dotarile cu care este echipat, caracteristicile tehnice, capacitatea de a oferi discretie precum si multitudinea de optiuni personalizabile, de moduri creative, ii confera atributele unui produs premium.

          Recapituland, amintim prezenta captorului in format ¾,  Live MOS cu o rezolutie de 20.3 Mpixeli. Platforma Venus ofera o latitudine de expunere sporita cu 1/3 pasi, procesarea zgomotului de imagine fiind si ea  imbunatatita pentru o definitie cat mai inalta a imaginilor. Aparatul este dotat cu shutter atat electronic (silentios), cat si mecanic. Plaja ISO se inscrie in intervalul extins 100-25600. Sistemul de punere la punct este dotat cu 225 de puncte de focalizare, sensibilitate EV -4 / +22. Ecranul de 3 inch este tactil si articulat, vizorul electronic are o rezolutie de 3.68 Mpixeli. Deja un standard care incepe sa prinda contur pe majoritatea sistemelor foto/video, filmarea se realizeaza la rezolutie 4K (+6K foto). Functia WiFi este desigur prezenta. Fara obiectiv, Lumix GX8 cantareste 685 grameCorpul ofera stabilizare pe 5 axe. Stabilizarea duala se efectueaza doar cu ajutorul obiectivelor dotate cu un sistem dedicat. Functionalitatea precum si calitatea imaginii ating nivelul oferit de un DSLR.




        Caracteristici generale pozitive evidentiate:

·   Aparatul este robust, cu o ergonomie si functionalitate foarte bine implementate
·  Gama de obiective extrem de larga, poate acoperi orice cerinte fotografice/video
·   Initializarea, raspunsul la comenzi, scrierea pe card se efectueaza foarte rapid
·  Comenzile pe butoane cu functii personalizabile raspund necesitatilor fotografice imediate, aducand un grad sporit de eficienta. Se pot personaliza si functii on-screen, cu apelare tactila.
·  Vizorul si ecranul articulat, ambele de inalta definitie, sunt dotari foarte utile 
·  Punerea la punct in mod foto se realizeaza extrem de rapid si precis, cele 225 de puncte de focus putand fi utilizate in multiple configuratii, urmarirea subiectului facandu-se – atunci cand este necesara, cu acuratete. La fotografierea portretelor, punerea la punct automata detecteaza pupila si o urmareste (cand e posibil), aspect foarte util cand se lucreaza cu diafragme deschise si este necesara precizie.
· Texturile isi pastreaza detaliul, tonurile si gamele cromatice sunt corect rezolvate, setarile multiple ale variabilelor de lucru, cu rezultat vizibil in timp real
·  Latitudinea de expunere sporita cu 1/3 pasi ofera imagini corect expuse, cu detalii in toate regiunile
·   Cortina electronica induce un mod de lucru cvasi-silentios si timpi de expunere cu valori de pana la 1/32000s
·  Valorile ISO sunt utilizabile in intervalul 100-3200 fara o scadere notabila a calitatii imaginii, in functie insa si de situatia fotografiata. Tratarea zgomotului confera imaginilor definitie sporita, cu aspect natural
· Filmarea de inalta fidelitate se realizeaza la calitate 4K, la o rezolutie de 3840x2160, 25p stereo.
·  23 de moduri creative de lucru, extrem de diverse, includ Panorama, Miniatura, etc.
·  Conectivitate Wifi cu telefon sau tableta
· Bateria are o durata de viata care asigura (confirm standard) 400 de cadre, in utilizare directa am depasit insa acest prag, chiar si pe vreme friguroasa.

  Imi asum faptul ca nu am ce puncte mai putin pozitive sa enumar, nu am descoperit.



Acestea fiind trecute in revista, dupa o experienta foarte placuta cu  sistemul Panasonic Lumix G9 – street&urban, reportaj, portret, naturaimaginile din galerii fiind oglinda fidela a modului in care lucreaza  aparatul - pot afirma ca acesta isi ocupa un loc binemeritat de top in familia de aparate mirorless premium dedicate atat fotografierii cat si filmarii de inalta calitate. Prin capacitatea de adaptare si personalizare, prin precizie si dotari, prin silentiozitate si calitatea produsului vizual, prin consistenta si  acuratetea imaginilor, poate fi destinat fotografilor/videografilor de la entuziasti la profesionisti, putandu-se plia cu usurinta oricarui nivel de exigente, fiind un instrument flexibil, robust, de inalta precizie.


marți, 9 ianuarie 2018

“Cine ma iubeste, ma place asa cum sunt”. Adevarat sau fals?

Incepe sa se auda din ce in ce mai des expresia aceasta. “Cine ma iubeste, ma place asa cum sunt”. Dincolo de a aduce un confort dorit, in ce consta de fapt adevarul ei? 
Acest text va incerca sa atinteasca o privire lucida asupra unor probleme in regasirea de sine, in tumultul unui ocean de emotii dificil de asimilat, intr-o lume care isi pierde simtul orientarii si echilibrului din ce in ce mai mult. Se va roti imprejurul temei agresivitatii dizolvate in doze mai mari sau mai mici, dar la fel de nocive, in viata de zi cu zi si a urmarilor asupra vietii personale. Nu va oferi raspunsuri precise, ci va incerca sa puna in lumina cateva concepte care ar putea ajuta constientizarea unor mecanisme emotionale cu potential distructiv, precum si unor remedii, in drumul spre ceea ce ar putea fi o benefica vindecare necesara.

Nu putem da vina mereu pe societate, desi este primul loc in care suntem tentati sa cautam o vina. Nimeni nu se poate mandri cu problemele personale nerezolvate, cu fobiile si anxietatile care il domina cateodata, din motive multiple. Din traume mostenite sau dobandite. Nimeni nu e perfect, iar perfectiunea nici nu exista. Exista insa armonie si nevoia de a trai intr-un mediu pozitiv.  Cu unele probleme ne nastem, fiind involuntar transmise de parintii nostri. Pe altele le avem de rezolvat ca tema de viata. Relatia cu mama aduce, de exemplu, o serie de probleme specifice, cea cu tatal, aduce probleme in planul validarii si increderii de sine. Cred ca suntem pe un continuu drum de aflare, formare si descoperire de sine. Nu mereu ceea ce aflam ne si incanta. Problemele personale sunt greu de asumat si de rezolvat. Daca nu ne mai gandim la ele, poate dispar singure, daca nu le provocam, poate nu isi fac simtita prezenta? Ar fi aceasta o solutie?


Faptul ca avem vreo nerealizare e o problema care se poate discuta cu orice ocazie si oriunde. Sau ca s-a scumpit benzina. Sau despre politica. Faptul ca nu reusim sa ne desprindem de un trecut dureros, ca ne macina melancolii, anxietati si depresii, frici si neincrederi, ca ne e un dor de crapa pietrele, absenta sprijinului si afectiunii, probleme din copilarie si din adolescenta, inca neexplicate, ca nu stim si nu reusim sa formam un cuplu stabil si armonios, ca acceptam prea usor sa ne mintim singuri,  incredere in sine insuficienta - erau pana acum ceva timp subiecte de neatins, mai ales in spatiul public. Ajungem sa mimam zilnic fericirea prin toti porii, cu selfie-uri zambitoare si rezolutii laudabile, ca nu cumva ceilalti sa afle ceva despre disfunctiile noastre profunde, cu care ne confruntam sau cu care pur si simplu ne complacem din obisnuinta, si sa fim judecati sau dati la o parte. Singurul loc unde pur si simplu nu mai avem alta varianta decat de a le face fata – in relatiile personale cu oameni care ajung sa ne cunoasca dincolo de orice incercare de mimare a fericirii si unei vieti sanatoase.

Daca relatia cu cei dimprejur se transforma intr-o lupta si nu intr-un teren fertil pentru crestere, care sa fie cauza? Daca ceva din noi nu ne da pace si incepe de la un timp sa se repete si, mai mult, sa fie o piedica, sa faca rau celor dimprejur, mi-e teama ca nu mai poate fi trecut cu vederea si poate fi considerat o problema reala. Identificarea si pozitionarea in fata problemei pot fi primii pasi spre rezolvarea ei. Si aici vine momentul in care poate fi auzit acest “Cine ma iubeste, ma place asa cum sunt, putin imi pasa de parerile oricui”. Cautarea adeptilor, si nu a unor solutii, fuga de responsabilitate - nu deschid un drum al vindecarii. Iubirea si compasiunea sunt poate cel mai eficient remediu, dar necunoasterea cailor lor sau neintelegerea resurselor lor le pot adesea diminua sau anula efectul. 


Cand eram mic am descoperit caricaturile lui Mihai Stanescu. Una dintre ele infatisa un sef bucatar (acum subiectul e la moda) spunand: “Oamenii sunt de doua feluri: felul 1 si felul 2” J.  Extinzand acesta observatie anecdotica, putem spune ca exista oameni inalti si oameni scunzi, oameni pasionati si oameni apatici, persoane impulsive sau calme. Exista agresori si exista victime, oameni care mai mult cer si oameni care mai mult ofera, oameni care fac si isi fac rau si altii care sunt vindecatori innascuti. Exista oameni natural agresivi si oameni care aleg linistea ca zona de confort. Si lista poate continua si fiecare isi poate desena propriile binomuri intalnite. Oricand pot aparea schimburi de rol, unele persoane isi gasesc insa zona de confort intr-una dintre tabere.

Expresia “Cine ma iubeste, ma place asa cum sunt” este un prieten fals. Cu totii avem nevoie de acceptare, de apreciere, de a nu fi judecati, de respect. Intr-o relatie – de prietenie sau de cuplu, a fi luat asa cum esti iti confera o baza a zonei de confort, absolut necesara. Problema apare cand acest dat este vazut printr-o prisma gresita. Adica una care limiteaza si fixeaza, incompatibila cu transformarile si evolutia permanenta a sinelui si lumii exterioare in miscare, secunda cu secunda.

In sinea ei, inteleasa gresit, prin limitare, nevoia de acceptare neconditionata unilaterala aduce cu sine o presiune asupra celor din jur, care conduce in mod absolut, intr-un timp mai scurt sau mai lung, la limitare de sine si o agresare emotionala a acestora. Iubirea e atunci pusa la incercare, prin rezistenta, prin suferinta. Lipsa dorintei de rezolvare a propriilor lectii si probleme proiecteaza automat urmarile asupra celorlalti. Ca si cand cineva ar ocupa locul de parcare al cuiva si l-ar invita sa il scuteasca de problemele propriei cautari, pasandu-i lui problema gasirii unui loc liber, in alta parte. La randul lui e posibil sa fie nevoit sa incomodeze pe altcineva. E un gest agresiv care naste o serie de probleme, in cascada.


Legat de agresivitate, romanii in general o considera ca facand natural parte din viata. In familie, relatia mama-tata se bazeaza pe dobandirea controlului prin impunerea celui mai puternic. Agresivitatea este o urmare fireasca acestui set de atitudini. Cresterea intr-un mediu agresiv poate produce deformari plastice la nivelul creierului si a perceptiei. Poti avea impresia, ca adult, ca e normal sa fii agresiv. Poti deveni dependent de aceasta stare, asociind-o, in mod natural si contradictoriu, cu o zona de confort. Se poate instala o dependenta chiar de substanta stressului, cortizolul. Daca nivelul lui scade, apare o panica si nevoia de enervare, de conflict. Exista chiar si panica de a nu fi prea bine, din teama ca starea de bine se poate pierde. Agresivitatea si anumite lipsuri emotionale se nasc din frica si nasc la randul lor anxietati si rani pe care doar iubirea le poate vindeca. In primul rand, iubirea adevarata de sine. Inteleptii spun ca iubirea si frica nu pot coexista. Numai una are loc, acolo unde i se face loc.
Putem usor observa agresivitatea “normalizata” la orice pas. Din momentul in care iesim pe strada sau cautam un loc de parcare sau ne suim in autobuz sau metrou, sau intram intr-un grup de colegi noi, sau mergem la un ghiseu sa platim o taxa – si  lista ramane deschisa si cu variante infinite – prin interactiunea cu ceilalti putem afla agresivitatea sub cele mai diverse si creative forme.  Lipsa de rabdare, intoleranta, stress-ul prelungit, impulsivitatea, lucrurile luate la modul personal, toate devin surse ale agresivitatii. Cu siguranta, cu totii avem experiente de ambele parti ale acestor cuvinte.


Asa ca, natural, poate fara sa ne dam seama, exista riscul sa perpetuam agresivitatea ca pe ceva normal si in relatiile personale. Stand de vorba cu o multime de persoane crescute si formate in alte medii culturale (din Franta, Olanda, Germania etc.) mi-au povestit ca vad imediat persoanele din est dupa modul in care nu isi pot stapani emotiile, devin impulsivi si in cele din urma agresivi.  Poate pentru ca nu ne-a invatat nimeni vreodata ce sunt emotiile, cum apar, cum le stapanim si cum se gestioneaza starile negative si frica, mai ales. Asta nu inseamna ca nu ar trebui sa ne punem singuri intrebari, totusi. Se ajunge adesea la rabufniri neasteptate, asupra unor persoane care nu au absolut nicio vina. Unele persoane nu se gandesc la faptul ca emotiile ar putea fi gestionate, stapanite si nu ar trebui lasate sa isi faca de cap cum vor ele, prin noi, atunci cand apar. Stapanirea de sine si autocontrolul sunt concepte ca fiind esentiale pentru o persoana si o viata santoasa in cultura asiatica, de exemplu. Dar nu numai emotiile negative ar trebui cunoscute si gestionate, ci mai ales problemele care le determina. Ar trebui cautata si tratata cauza, si nu doar efectul.


Nu se poate cere nimanui sa isi mai creasca un deget la o mana. Din fericire, fata de corp, care are limitarile lui, spiritul are o zona de desfasurare nelimitata. Doar daca vorbim despre puterea gandului sau despre iubire, pe care insusi Einstein o vede ca avand proprietati mult peste puterea luminii, ne dam seama ca nu exista limite atunci cand vorbim despre suflet. Si ca vindecarea prin iubire si compasiune este necesara si posibila, cu vointa si incredere.

Acest “asa cum sunt eu” este relativ, pentru ca noi suntem acum cel mult ceea ce stim deja despre noi. Putem face posibile transformarile si evolutia prin puterea de introspectie, prin autocunoastere, vindecare si iubire de sine si de ceilalti daca exista loc pentru o simpla intrebare : “de ce?”. Transformari care sunt posibile daca acceptam ca mai e ceva dincolo de ceea ce stim deja sau avem impresia ca stim despre noi, dincolo de Ego. Aici apare bariera Ego-ului, care are o putere de seductie extraordinara. Ne poate convinge sa il confundam cu propria persoana si sa il iubim pe el.  El spune “eu!”, “despre mine!” si cere sa fie hranit fara satietate. Daca “asa cum sunt eu” devine doar oglinda Ego-ului, jocul este pierdut din start, pentru ca nimic nu poate intra si nimic nu iese, prin crusta lui, ca o nuca tare. Nici macar raza de lumina a lui Leonard Cohen din celebrul cantec. Asadar, comunicarea sau relationarea, prin prisma trasformarii si evolutiei spirituale, cu o persoana condusa de ego, este dificila si pune pe oricine la incercare. Ego-ul inchide spiritul, centreaza spre sine si preia controlul. Si de aici apar alte probleme.


Cel care devine condus de ego e sigur ca are intotdeauna dreptate si mereu da sarcini de indeplinit celorlalti, legate de satisfacerea nevoilor propriei persoane. Pentru ca intotdeauna ii va fi mai greu sa se lupte cu el insusi, cu ego-ul, decat cu altcineva. Celalalt, daca e nesigur, intr-o anumita circumstanta, se va plia pe cerintele solicitate, desi acestea ii sunt incomode, pentru ca prefera linistea sau nu stie cum sa raspunda presiunii. Mai mult, cel centrat pe sine va gasi mereu pe cineva dornic sa ajute, sa isi indeplineasca rolul de salvator sau pur si simplu un altruist. “Daca esti aici si tii la mine, dovedeste-mi si fa asta pentru mine”, va suna ca leitmotiv al relationarii. Nu cauta solutii pe care sa le indeplineasca el insusi. “Imi e frica de ceva anume, nu il face tu, ca sa stau eu linistit” e o cerinta care va conduce partenerul pe o cale care nu mai e a lui si in final il va determina sa reactioneze.


Iubire nu inseamna sa te supui fricilor sau anxietatilor cuiva, ci sa sustii vindecarea lor.  Anxietatile diverse, neincrederea, intoleranta, impulsivitatea nu pot fi privite ca fiind ceva normal, intr-un mediu sanatos. Daca ceilalti au o problema cu ele, anxiosul va insista ca nu este iubit suficient. Ignora mereu faptul ca celalalt are temele lui de indeplinit cu el insusi, drumul lui, viata lui, scopul sau in viata. Daca cumva se revolta pe sistemul de viata agresiv impus, va fi imediat transformat in agresor, inducandu-i-se o stare de vinovatie. Valorile ajung sa se inverseze si se poate instaura o stare de dezorientare emotionala.


Acceptarea unei stari de rau ca fiind ceva normal nu poate conduce la un rezultat pozitiv. Facand rau, nu poate rezulta decat si mai mult rau. Teama in fata intrebarilor despre sine, lipsa dorintei de asumare si de rezolvare a propriilor teme conduce la desenarea unor cercuri vicioase, fara de iesire. Se vor repeta pattern-uri, in cautarea unor parteneri suficient de nesiguri incat sa spuna “da” la orice solicitare, eventual din dorinta de validare. Daca nu se opun pentru a evita provocarile, devin neinteresanti. Cei obisnuiti sa fie agresivi prefera confruntarile, pentru a pastra o stare de stress, paradoxal confortabila. Un paradox nerezolvat va induce o cascada de alte paradoxuri.

Vindecarea si eliberarea, invatarea iubirii adevarate de sine si pentru ceilalti, devin tinte din ce in ce mai greu de realizat si de atins. Procesul psihologic e greu de inteles. De ce se prefera  cateodata adancirea suferintei si convietuirea cu ea in loc sa se doreasca vindecarea, ramane o necunoscuta. Probabil un abandon de sine, o pedepsire de sine. Care pot fi legitime prin prisma karmei, dar gresite ca atitudine daca ajung sa faca rau celor dimprejur. Pe de alta parte, daca  ii mai e rau si altcuiva, agresorul nu se va mai simti singur. Poate intinde capcane celor care cred ca pot ajuta, pentru a-i aduce mai aproape, in niciun caz pentru a realiza durerosul, dar atat de necesarul proces al propriei vindecari.

Partea buna e ca agresivitatea emotionala poate face un bine victimelor colaterale. Le poate intari increderea in propriul drum si poate evidentia pattern-uri comportamentale care pot fi evitate in viitor. Rabdarea si scopul existentei sunt insa puse temeinic la incercare, prin aceaste conflicte. 


 Cred ca cel care “te iubeste asa cum esti” si te lasa sa te complaci in lumea propriilor neregasiri si suferinte, nu iti este prieten. Pentru ca un prieten adevarat isi doreste ca tu sa fii mai bun, isi doreste sa sprijine vindecarea. Fie fiind o oglinda, fie inducand abordari, asa cum stie el, nu va fi indiferent la suferinta celuilalt. Iubire inseamna sa iti pese, sa incerci sa intelegi, sa incerci sa ai rabdare atunci cand simti ca se termina, cand te poti indoi de tine insuti in favoarea cuvantului celuilalt. Vindecarea vine in primul rand din interior, apoi eventual din exterior, si niciodata prin complacere sau evitarea suferintei.

Inca un aspect: hai sa spunem ca cei care ocolesc vindecarea pot ramane asa cum aleg ei, in definitiv e optiunea lor cum traiesc. Pot oricand sa gaseasca un partener mai usor de intimidat sau caruia pur si simplu nu ii pasa. Problema reala apare cand toate problemele nerezolvate se transfera asupra copiilor (sau unor viitori copii), care nu au nici cea mai mica vina pentru toate acestea, pentru refuzuri, pentru neacceptari, pentru anxietati si alte drame personale pe care parintii au refuzat sa le rezolve sistematic.


O incurajare, pe post de concluzie: exista vindecare, exista salvare, totul este posibil de rezolvat cand acestea sunt dorite din interior, de catre cel nesigur. Cand exista mai multa incredere in iubire si nu in conflict. Balanta inclina firav la un inceput, dar esential, in cazul alegerii binelui. Trebuie doar sa existe dorinta de constientizare, de crestere, de evolutie, vointa si rabdare. Drumul se asterne clar dinaintea celui care il cauta. Putem avea grija cu cine ne asociem si de ce, sa constientizam nevoile si dependentele posibile, sa ne cunoastem punctele tari si pe cele slabe.
Sa nu abandonam iubirea, increderea in bine si compasiunea ca solutii esentiale. Convietuirea intr-un mediu agresiv si anxietatile perpetuate nu conduc la rezultate constructive si la o viata fericita, in ansamblu. Pentru ca oamenii vor fi mereu de doua feluri, iar legile atractiei si apropierii au caile lor nebanuite, mereu surprinzatoare pentru cei nepregatiti.